Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home Psaltirea și Preoția

Psaltirea și Preoția

Psaltirea și Preoția

La 3 martie 1888, în Certegele Apusenilor lui Avram Iancu, se năştea al patrulea copil al familiei Dumitru şi Anuţa Trifa. După trei zile, preotul Constantin Codusel avea să-l introducă în Biserică, prin Botez, cu numele Iosif. Acesta avea să fie salvatorul fraţilor săi, făcând ca numele familiei Trifa să rămână neşters în conştiinţa neamului românesc. Dar numele pruncului Iosif avea să fie şi o pricină de scandal, de la vlădică până la opincă, pentru curajul de a răsturna obiceiul „străbun“ al păcatului, nu numai din teritoriul ierarhului său, ci din toate satele Patriarhiei Române, pe care el avea să le lumineze cu ziarul săptămânal «Lumina satelor ».

Istoria vieţii Părintelui Iosif Trifa, întemeietorul pământesc al mişcării de renaştere duhovnicească la o viaţă nouă, numită «Oastea Domnului», a început cu Psaltirea. O Psaltire în casă, la nivelul anului 1888, însemna o mare binecuvântare. «Oastea Domnului» îşi trage obârşia din această binecuvântată Carte. Ea, Psaltirea, a stat şi stă la baza slujbelor bisericeşti, precum urzeala în ţesătura pânzei. Formarea duhovnicească a tânărului Iosif s-a făcut astfel, la orele dimineţii vieţii sale, cu psalmii de la Utrenie, pe care maica Anuţa îi citea pruncului ei, până când acesta, pe care şi-l dorea preot, avea să se îmbrace în toate veşmintele sfinţite pentru Dumnezeiasca Liturghie.

Astfel, Dumnezeu a rânduit să devină preot. Ajuns în această stare de har, n-a mai putut suporta să-şi vadă neamul său în robia păcatelor. Cineva trebuia să declare război diavolului şi nimeni nu îndrăznea să facă aceasta. Căci fiecare era responsabil de pericolul la care s-ar fi expus. Şi Părintele Iosif ştia lucrul acesta, dar era conştient şi de faptul că a muri pentru Dumnezeu era un câştig veşnic, pe care şi-l dorea întreg pentru sine.

Mişcarea de luptă împotriva tuturor păcatelor în cadrul Bisericii Ortodoxe, pe care el a numit-o «Oastea Domnului», venea, aşadar, ca o urmare firească a unui progres de la Psaltire la Rugăciunea Anaforalei, rostită în limba maternă cu duhul genial al marilor Părinţi ai Bisericii. Temelia de granit a Psaltirii mamei şi edificiul divino-uman zidit pe ea au aprins acest foc ce era cu neputinţă de a mai fi stins, pentru că luase naştere pe calea împărătească. Reeditarea arenelor şi a supliciilor aveau să fie untdelemn aruncat peste lucrarea Duhului Sfânt de renaştere a neamului românesc, la care era de-acum angrenată întreaga Biserică. De fapt, Biserica Ortodoxă îşi împlinea, prin Oastea Domnului, chemarea de a-şi mântui fiii din torentul fărădelegilor ce se abătea peste ei, mai cu seamă după Primul Război Mondial. Dar furia diavolului deranjat avea să se abată asupra întregii Biserici, în urma declaraţiei de război pe care o „solie“ a ei, numită «Oastea Domnului», în frunte cu Părintele Iosif Trifa, i-a prezentat-o deja. De teama primejdiei, vina a fost aruncată pe „solie“ şi comandantul acesteia a fost caterisit spre liniştirea lui Belzebut.

După ce Biserica s-a izbăvit de vremurile ce-au apăsat-o atâta timp, Sfântul Sinod a recunoscut, în 1990, că sentinţa caterisirii Părintelui Iosif n-a fost primită la Dumnezeu. Se cuvenea deci să-i fie ridicată, spre a nu apăsa ca o cutremurătoare povară pe umerii Bisericii. Caterisirea a fost pentru Părintele Iosif o haină de ocară aşezată peste îmbrăcămintea-i sacerdotală, o adevărată profanare a veşmintelor preoţeşti, făcută de cei de atunci faţă de un preot al Bisericii.

Cred însă că tot mai rămânem datori Părintelui Iosif Trifa, cu ceva ce nu-i vom mai putea întoarce niciodată. Slujba înmormântării unui preot este deosebită. Ridicarea caterisirii Părintelui Iosif arată că el a fost şi rămâne preot în veac. Dar când s-a mutat către Domnul, la 12 februarie 1938, pentru a fi înmormântat, nu a fost îmbrăcat în toate veşmintele preoţeşti, aşa cum se cuvine a fi îmbrăcat un preot. Şi el era preot! Nu a fost dus şi aşezat în biserică, până în ziua înmormântării, de către un sobor de preoţi îmbrăcaţi în veşminte sfinţite, cum se duce orice preot. Şi el era preot! Şi, în ziua înmormântării, nu s-a săvârşit Sfânta Liturghie şi nu i s-a făcut slujba rânduită pentru preoţii şi diaconii de mir, cum se face la orice preot. Şi el era preot! Dar el era un preot batjocorit de ai săi.

Însă ceea ce pare oamenilor că ar fi cu neputinţă este posibil la Dumnezeu, Cel Care Se preamăreşte întru sfinţii Săi. Înaintea Arhiereului Hristos, Părintele Iosif s-a prezentat pentru binecuvântare în toate veşmintele preoţeşti în care l-a visat mama Anuţa când îi citea psalmii de dimineaţă, legănându-l cu cântarea „Aliluia“.

Iar nouă ne-a lăsat Psaltirea ce a fost dragostea lui şi altarul de care nu l-a putut dezlega nimeni, până la moarte. Un tropar ce se cântă după rugăciunea a treia din rânduiala înmormântării, ce i s-ar fi cuvenit, spune: „Fraţii mei cei iubiţi, nu mă uitaţi pe mine, când lăudaţi pe Domnul, ci vă aduceţi aminte de dorul şi dragostea mea. Aduceţi-vă aminte şi de frăţie, şi rugaţi pe Dumnezeu să mă odihnească pe mine cu drepţii.“

În acest ceas de amintire a naşterii pentru suferinţă – 3 martie – dar şi a ecoului încă proaspăt al naşterii pentru veşnicie – 12 februarie –, de curând sărbătorit, se cuvine să ne unim glasurile, ca unii care dorim mântuirea, şi să zicem:

Slăvit să fie Domnul!

Preot Petru RONCEA

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *