Un tânăr zăcea pe patul de moarte. Aproape de el stătea mâhnit tatăl său.
– Tată, zise într-un timp copilul, eu sunt aproape de moarte și știu că mă duc la pierzare. După ce voi muri să mă îngropi la marginea drumului care duce la livada cailor tăi. Și atunci, când vei trece de trei ori pe zi pe lângă mormântul meu, să nu uiți că acolo zace sărmanul tău fiu pierdut, care n-a primit niciodată un cuvânt de înviorare, n-a primit niciodată vreun sfat și n-a auzit niciodată vreo rugăciune din gura ta. Tu nu ai vorbit niciodată cu mine despre Dumnezeu și niciodată nu mi-ai spus nimic despre mântuirea sufletului meu. Ție ți-au fost mai de folos și mai de preț moștenirile pământești, plăcerile și bunurile lor decât fiul tău și mântuirea sufletului său.
Pe când rostea ultimele cuvinte, care cădeau ca un ciocan greu pe inima părintelui, capul tânărului căzu pe pernă. Astfel muri ca un fiu pierdut, tânărul acesta, față de care tatăl său nu și-a îndeplinit sfânta lui datorie de părinte, pentru a-l învăța și conduce pe calea mântuirii sufletești.
Și câți copii nu se pierd, fiindcă pentru părinții lor sunt mai de preț caii, boii și ogoarele decât sufletele lor gingașe!
Dar pentru ce ne sunt oare dați nouă copiii? Sunt ei pentru noi o jucărie cu care, atunci când n-avem lucru să ne petrecem timpul – când ei sunt mici, ori când sunt mari, sunt buni doar pentru a ne ajuta la lucru, pentru ca să ne facem averi?
Ce facem noi pentru copiii noștri? Îi grijim să poată crește și să se dezvolte bine… năzuim și ne străduim ca să le câștigăm cele de trebuință pentru a le asigura un viitor bun… le dăm sfaturi și-i învățăm cum să se poarte ca să fie oameni cumsecade?… Dar pentru mântuirea sufletului lor ce facem? Nimic? N-avem timp sau poate nici nu ne pricepem? Dar ce-i va folosi omului de va câștiga toată lumea, dar își va pierde sufletul său? Și ce va da omul în schimb pentru sufletul său?
Purtăm o mare răspundere pentru copiii noștri. Și nimeni nu poate lua această răspundere de pe sufletul nostru. Sufletele copiilor noștri le va cere Dumnezeu cândva, din mâinile noastre. Să nu uităm cei ce suntem părinți. În îngrijirea și creșterea copiilor noștri, să ne stea pe inimă, în primul rând, mântuirea sufletului lor. Părinților! Creșteți în mustrarea și învățătura Domnului pe copiii voștri (cf. Efeseni 6,4).
din Calendarul foii “Isus Biruitorul” pe anul de la Domnul 1948, întocmit de Tit I. Trifa și Traian Dorz – Cartea de Aur, Sibiu, str. Turnului, Nr. 9
