Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home CINE ESTE DUMNEZEU CA SĂ CREDEM LUI

CINE ESTE DUMNEZEU CA SĂ CREDEM LUI

CINE ESTE DUMNEZEU CA SĂ CREDEM LUI

Dumnezeu este Domnul şi S-a arătat nouă. S-a arătat prin măreţia faptelor Sale şi prin întruparea Fiului Său Iisus Hristos. Domnul Iisus Hristos ne-a descoperit pe Tatăl şi ne-a arătat calea mântuirii. În El avem răscumpărarea, prin Sângele Lui iertarea păcatelor.

Deschizând Sfintele Scripturi cu interes mântuitor, de la cartea Facerii şi până la ultima filă a Apocalipsei, vedem lucrările Sale minunate şi chemări la pace, odihnă şi fericire. În fiecare cuvânt e scris Iubire. Marele naturalist Limne spune prin scrierile sale: „În fiecare frunză eu văd degetul lui Dumnezeu”.

Kant spunea: „Două lucruri mă pun în uimire: cerul înstelat deasupra capului şi legea morală din minte”.

Hugo, bătrân fiind, ieşea uneori la braţ cu o tânără poetă. Erau împreună într-o zi când se opri în faţa soarelui care apunea. Arătându-i tovarăşei lui cerul incendiat, îi zise: „Ce splendid, copila mea! Vei vedea încă mult timp acest spectacol. Eu, însă, voi avea curând un spectacol mult mai grandios. Sunt bătrân. Voi muri. Îl voi vedea pe Dumnezeu. Să-L vezi pe Dumnezeu! Să-I vorbeşti! Ce lucruri extraor-dinare! Ce-I voi spune, oare? Mă întreb adesea. Mă pregătesc” (Victor Huho, Olimpio, de Andrei Mouroi).

Sf. Ap. Pavel, uimindu-se, se scufundă în adâncul bogăţiei, al înţelepciunii, al ştiinţei, al nepătrunselor Sale judecăţi şi al căilor Lui de nepătruns, de neînţeles cu mintea omenească. Cine a cunoscut vreodată gândul Domnului, sau cine a fost vreodată sfetnicul Lui? Cine I-a dat ceva întâi, ca să aibă de primit înapoi? (cf. Rom 11, 33-35)

Psalmistul, ca într-un extaz neasemuit, uimit, binecuvân-tează pe Domnul pentru că:

  • El este nemărginit de mare;
  • El este îmbrăcat cu strălucire şi cu măreţie;
  • El Se înveleşte cu lumina ca şi cu o manta;
  • El întinde cerurile ca un cort;
  • El cu apele întocmeşte vârful locuinţei Sale;
  • El din nori îşi face carul;
  • El umblă pe aripile vântului;
  • El din vânturi Îşi face soli şi
  • din flăcări de foc Îşi face slujitori (Ps 104).

Ceea ce ne uimeşte mai mult în scrierile acestui Psalm este ordinea din Univers, modul în care sunt aşezate şi rânduite planetele, întreaga constelaţie, urmând fiecare cursul ei bine stabilit, cu precizie matematică, de către Marele şi Minunatul Creator. „El a făcut luna ca să arate noaptea; soarele ştie când să apună” (v. 9). El a aşezat şi întocmit galaxiile; şi nici una nu se abate din drumul rânduit ei. „Omul Te preamăreşte, Doamne, pentru multele şi minunatele Tale lucrări. Toate le-ai făcut cu înţelepciune şi pământul este plin de făpturile Tale” (v. 24).

Ce mai observăm? Legi în Univers şi aşezăminte temei-nic statornicite. Legile atât de perfecte au un Legiuitor Atotînţelept, Atotputernic, Milostiv şi Purtător de grijă.

Coroana întregii creaţii este omul. Omul evlavios, drept recunoştinţă pentru harul Său nemărginit şi pentru frumuseţile naturii, înalţă spre Divinul cerului şi a toată făptura următoarea rugăciune doxologică: „Voi cânta Domnului cât voi fi, voi lăuda pe Dumnezeul meu cât voi trăi. Fie plăcute Lui cuvintele mele. Mă bucur de Domnul… Binecuvântează, suflete, pe Domnul! Lăudaţi pe Domnul!” (Ps 104).

Legea morală aşezată de Dumnezeu în mintea omului este vatra dumnezeiască din fiinţa umană; este glasul lui Dumnezeu care ne vorbeşte din tainicul ascuns al inimii. Acest glas ne este călăuză spre cele bune. Glasul acesta ne mustră când săvârşim răul. Sf. Ap. Pavel, cel care se lăuda numai în Iisus Hristos şi în slujirea lui Dumnezeu (cf. Rom 15, 17), învaţă că oamenii vor fi judecaţi prin mărturia conştiinţei lor şi prin judecăţile lor care îi învinovăţesc sau îi apără în ziua în care Dumnezeu va judeca prin Domnul Iisus Hristos, ceea ce arată fapta Legii scrisă în inimile lor, dacă am ascultat sau nu de glasul conştiinţei, de glasul lui Dum-nezeu care ne vorbeşte din tainicul ascuns al inimii.

Unii ignoră acest glas, îl nesocotesc, îl îneacă în chefuri şi beţii şi în alte ocupaţii destrăbălate. Alţii otrăvesc mustrarea glasului în batjocuri şi în hule. Alţii abia pe patul morţii îi aud chemarea; iar alţii nici atunci nu vor să-L asculte şi se duc în veşnicie neîmpăcaţi cu Dumnezeu. Glasul Lui ne cheamă să părăsim calea pierzării, să primim mântuirea, să ne curăţim şi să ne sfinţim prin harul mântuitor, ne îndeamnă şi ne călăuzeşte spre desăvârşire la cât mai apropiata asemănare cu Dumnezeu. Contrastul acestei chemări divine este glasul satanei din Eden, când Eva era îndemnată la mărirea lui Dumnezeu prin păcat. Acesta este opiumul satanei, cu ajutorul căruia pe mulţi i-a înşelat. Glasul lui Dumnezeu ne cheamă, ne îndeamnă şi ne călăuzeşte spre înaltele culmi ale sfinţeniei şi ne inspiră dorinţa pentru culmile desăvârşirii. Dorinţa este floarea veşniciei care presupune fiinţa înduhov-nicită, personală şi de înaltă sfinţenie. O astfel de fiinţă trăieşte sub ocrotirea Celui Preaînalt, în Dumnezeu, prin Domnul Iisus Hristos, se realizează prin voinţa sa şi conlucrarea prin Harul Divin (cf. Tit 2, 11-14).

În vechime, Dumnezeu a vorbit părinţilor noştri prin prooroci, în multe rânduri şi în multe chipuri (cf. Evr 1, 1). La sfârşitul acestor zile ne-a vorbit prin Fiul Său, Domnul Iisus Hristos, pe Care L-a pus moştenitor al tuturor lucrurilor şi prin care a făcut şi veacurile (v. 2). El, Care este oglindirea Slavei Lui şi întipărirea Fiinţei Lui şi Care ţine toate lucrurile cu Cuvântul Puterii Lui, a făcut curăţirea păcatelor şi a şezut la dreapta Măririi, în locurile preaînalte (cf. Evr 1, 3). Şi noi înşine în El avem mişcarea, viaţa şi fiinţa. Suntem din neamul Lui, de neam din Dumnezeu (cf. Fapte 17, 28-31). Zice Fericitul Augustin: „M-ai făcut pentru Tine, Doamne, şi neliniştit este sufletul meu până nu se va odihni întru Tine”.

Mare este Domnul, minunate sunt lucrările Sale, şi nici un cuvânt nu este de ajuns spre a-L lăuda şi preamări pentru minunile Sale.

Să facem aşa ca să nu fi primit în zadar Harul Divin (cf. II Cor 6, 1-10). Să ascultăm de glasul prin care Dumnezeu Însuşi ne vorbeşte, ca să nu fim mustraţi veşnic că l-am auzit vorbindu-ne adesea, dar i-am nesocotit chemarea sau i-am respins dorinţa. Să ne împlinim slujba de creştin adevărat, ca să moştenim viaţa veşnic fericită din Raiul lui Dumnezeu, Căruia se cuvine Slavă.

Dumnezeu este Viaţa. Sfinţii Apostoli vestesc lucrurile văzute şi pipăite de ei, toate cele privitoare la Cuvântul vieţii veşnice. Cu alte cuvinte spus, mărturisesc o mărturie unică în felul ei, veşnică şi adevărată la cel mai înalt nivel spus, pentru că viaţa, în Persoana Domnului Iisus, le-a fost arătată. Ei au umblat trei ani şi jumătate cu Mântuitorul, au fost părtaşi la lucrările Sale minunate, L-au văzut suferind, murind, înviind şi înălţându-Se la cer, au primit revărsări de haruri şi daruri divine şi ne vestesc şi nouă, ca să fim părtaşi cu ei aceloraşi sfinte părtăşii cu Tatăl şi cu Fiul şi cu Duhul Sfânt (cf. I In 1, 1-4). Ei sunt martorii nemuritori ai vieţii veşnice. Iar pe noi Duhul ne ajută în slăbiciunile noastre; căci nu ştim cum să ne rugăm. Duhul Domnului mijloceşte pentru noi cu suspine negrăite (cf. Rom 8, 25-27). Da, El mijloceşte pentru sfinţi după voia lui Dumnezeu.

Dumnezeu este Viaţa. Din El izvorăşte Viaţa spre Eter-nitate. Viu va fi sufletul meu şi Te va preamări…

Dumnezeu este Lumina. Marele şi Sfântul Apostol continuă: „Vestea pe care am auzit-o de la El şi pe care v-o propovăduim este că Dumnezeu e lumină şi că în El nu este întuneric” (I In 1, 5). „Lumina aceasta era adevărata Lumină, Care luminează pe orice om venind în lume” (In 1, 9). „…Umblaţi ca unii care aveţi Lumina, ca să nu vă cuprindă întunericul; cine umblă în întuneric nu ştie unde merge” (In 12, 35).

Dumnezeu este Iubirea. „Cine nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu; pentru că Dumnezeu este iubire” (I In 4, 8). „Dragostea lui Dumnezeu faţă de noi s-a arătat prin faptul că Dumnezeu a trimis în lume pe singurul Său Fiu, ca noi să trăim prin El” (I In 4, 9).

Ca Persoană, Dumnezeu Creatorul comunică cu noi, creatura Sa, ne sfătuieşte prin Cuvântul Său, care, rămânând în noi, ne ajută să-l biruim pe cel rău (cf. I In 2, 12-14), ne curăţeşte de lăstarii neproducători şi de cei aducători de roduri rele (cf. In 15, 3), ne sfinţeşte, căci El este Cuvântul Adevărului (cf In 17, 17).

Cine ascultă cuvintele Domnului Iisus şi crede în Tatăl Care L-a trimis are Viaţa Veşnică, nu merge la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă (cf. In 5, 24). Tatăl toată judecata a dat-o Fiului Său Întrupat. El este Cuvântul cel adevărat (cf. In 5, 22; In 1, 1). Ascultându-L şi împlinind voia lui Dumnezeu, ne împărtăşim împreună şi fiecare din Izvorul Vieţii veşnice (cf. I In 1, 3).

Trei sunt care mărturisesc în Cer: Tatăl, Cuvântul şi Duhul Sfânt, şi aceşti Trei una sunt (cf. I In 5, 7).

Cine are pe Fiul are Viaţa; cine n-are pe Fiul n-are Viaţa” (I In 5, 12). Viaţa se naşte din Viaţă, adică din Dumnezeu, Care este Izvorul Vieţii veşnice. Prin părtăşia cu El avem nădejdea mântuirii. Nădejdea aceasta nu înşală, ci ne dă asigurare prin bucuria deplină ce ne-a sădit-o El în sufletele noastre. El revarsă belşug de pace şi de bucurie în Duhul Sfânt spre sufletele noastre primitoare. Prin instalarea păcii şi a bucuriei duhovniceşti în suflete, se celebrează minunea unei noi vieţi care duce în veşnicie. Se cuvine să ne închinăm cu evlavie şi cucernicie înaintea sfinţeniei vieţii, să cinstim şi să slăvim pe Dătătorul Vieţii, pe Domnul nostru Iisus Hristos, pe Tatăl şi pe Duhul Sfânt, Cel minunat în sfinţenie, bogat în fapte de laudă şi făcător de minuni (cf. Evr 15, 11).

Bunătatea este unul din atributele lui Dumnezeu. Smerenia, blândeţea şi bunătatea sunt trei surori nedespărţite. Singur Dumnezeu este bun şi cel asemenea Lui. Căci cine zice că rămâne în El trebuie să trăiască şi el cum a trăit Iisus (cf. I In 2, 6). Acest trebuie apelează la voinţă şi putere. El dă voinţă şi putere de înfăptuire acelora ce cred. Toate sunt cu putinţă acelui care crede; pentru că acela primeşte de Sus, de la Părintele Luminilor, îndoite şi înmulţite puteri divine, pe măsura adâncirii sale în El şi a puterilor sale primitoare.

Bunătatea are rădăcinile sale adâncite în smerenie şi blândeţe şi ne învaţă numai şi numai de la Domnul Iisus. El este blând şi smerit cu inima. Cine se aseamănă cu Domnul său nu se vede pe sine, asemeni lui Moise când cobora de pe Muntele Sinai; el nu ştia că faţa-i strălucea (cf. Ieşirea 34, 29-30).

Smerenia se supune, se coboară, nu se înalţă, nu se trufeşte, nu are păreri despre sine, priveşte pe altul mai sus, nu se vede a fi bun, ci într-o permanentă silinţă spre mai bine. Cine trece pragul îndelungii răbdări ajunge la linişte, bucurie şi mântuire. Cine merge pe calea smereniei se suie în sus spre cetatea cea cerească a fericirii. Cine se smereşte aici, jos, în oraşul pierzării, în cetatea celor pământeşti, se suie în sus, înălţându-se în patria sfinţeniei. Numai călcând pe urmele Domnului Iisus, cu crucea care ţi s-a dat, este cu putinţă să împărăţeşti cu El în slava cea veşnică. Nume bun prin lume nu le rămâne celor ce au umblat cu fapte rele şi necuvi-incioase.

Binele exprimă: frumuseţe, favorabil, drag, bogat, dar mai ales virtuos.

Dacă în lume se fac aprecieri pentru acei ce săvârşesc fapte vrednice de consemnat în istorie, cu atât mai mult la Dumnezeu, binele este exprimarea laudelor după voia lui Dumnezeu. Capitolele 11 şi 12 din Evrei sunt exprimarea impresiilor bune şi îndemnuri de mari sârguinţe pentru cei ce vin.

Omul bun este acela căruia îi lipseşte până şi ideea de orice necurăţie sau rău. Bunătatea în om este de origine divină. Este ceva natural divin în om. Tot ce face Dumnezeu este bun şi nimic de lepădat. Dumnezeu a instaurat binele în om. Omul este făcut pentru bine ca pasărea pentru zbor, zice Iov. După căderea în păcat, în urma conversaţiei avută cu satana, omul s-a văzut că era gol; şi gol era, adică lipsit de bine. Binele îl părăsise; virtutea binelui nu mai era în el. Şi, despărţindu-se de bine, a văzut prăpastia deschisă în care necugetat s-a angajat, în schimbul unei minciuni diavoleşti, care l-a deposedat de virtutea binelui.

La început, Răul era fără fiinţă şi s-a produs în urma lepădării binelui, precum orbirea în lipsa vederii. Nu Dumnezeu a creat orbirea. Lipsa vederii este provocată de accident sau un motiv de boală. Tot astfel şi sufleteşte. Răul poate fi învins numai stimulând binele, prin înnoirea vieţii în Harul Divin. Omul învinge răul conlucrând cu Harul Divin la mântuirea sa, alungând răul, alipindu-se tare de bine şi săvârşind numai ce este plăcut Domnului. Satana seamănă în firea pământească răul, din care omul lăsător va secera putre-zirea. Cine conlucrează cu Harul Divin seamănă în Duhul Sfânt şi va secera din Duhul viaţa veşnică (cf. Gal 6, 8).

Să nu obosim în facerea binelui, căci la vremea potrivită vom secera, dacă nu vom cădea de oboseală, poticnindu-ne pe cale.

Nu te lăsa purtat încoace şi încolo de orice vânt, ci chibzuieşte ca în orice împrejurare a vieţii răul să-l biruieşti prin bine (cf. Rom 12, 21).

Din vistieria inimii lui, omul scoate ceea ce are. Omul bun scoate lucruri bune, iar omul rău, din vistieria lui rea va scoate lucruri rele.

Doi fii, născuţi din aceiaşi părinţi, unul era bun şi altul era rău. Fratele cel rău ucide pe fratele lui cel bun prin înşelă-ciune (cf. Fac 4). Aceasta este dovada cea mai concludentă că binele şi răul nu pot să locuiască împreună. Vezi pe fratele trăind în neorânduială, dacă nu se îndreaptă, cu înţelepciune evanghelică lucrezi dacă te depărtezi de el; şi, supunându-te lui Dumnezeu, împotrivindu-te diavolului, ferindu-te de pri-lejul prin care satana ar avea câştig cât de mic, satana va fugi învins (cf. Ef 4, 27).

Prin bunătatea şi binele săvârşit, Abel este socotit ne-prihănit şi prezentat peste veacuri, când Cain, fratele său, este modelul răului şi al omului ucigaş (cf. Evr 11, 4).

Forma binelui suprem este viaţa înduhovnicită pusă în slujba lui Dumnezeu. În  afara lui Dumnezeu nu există nici un bine. Nimeni nu poate face binele dacă Dumnezeu nu este cu el. Dumnezeu porunceşte prin Moise poporului lui Israel şi tot prin el nouă şi peste veacuri astfel: „Iată, îţi pun astăzi înainte viaţa şi binele, moartea şi răul. Alege viaţa, ca să trăieşti” (Deut 30, 15-19). La alegerea noastră stau, pe de o parte, viaţa şi binele, iar de alta moartea şi răul. Binele înseamnă încoronarea vieţii. Răul înseamnă moarte veşnică. Psalmistul ne spune: „Ferice de omul care nu se duce la sfatul celor răi, nu se opreşte pe calea celor păcătoşi şi nu se aşază pe scaunul celor batjocoritori, ci îşi găseşte plăcerea în Legea Domnului şi zi şi noapte cugetă la Legea Lui (Ps 1).

Sfânta Scriptură ne înfăţişează o categorie de oameni care zic răului bine şi binelui rău; care spun că întunericul este lumină şi lumina întuneric, care dau amărăciune în loc de dulceaţă şi dulceaţă în loc de amărăciune. Acestora Sf. Scriptură le zice: Vai! Pentru că se socotesc singuri înţelepţi (cf. Is 5, 20). Se fălesc că sunt înţelepţi şi au înnebunit (cf. Rom 1, 22).

„Înţelepciunea care vine de Sus este întâi curată, apoi paşnică, blândă, uşor de înduplecat, plină de îndurare şi de roduri bune, fără părtinire, nefăţarnică” (Iac 3, 17). Zice Domnul: „Spălaţi-vă deci şi curăţiţi-vă! Luaţi dinaintea ochilor mei faptele rele pe care le-aţi făcut! Încetaţi să mai faceţi răul! Învăţaţi-vă să faceţi binele, căutaţi dreptatea, ocrotiţi pe cel asuprit, faceţi dreptate orfanului, apăraţi pe văduvă!” (Is 1, 15-17).

Nu păcătosul trebuie urât, nu cel ce face răul, ci răul propriu-zis. Omul trebuie adus la Domnul Iisus şi prin pocăinţă să înceteze a mai face răul. Răul trebuie părăsit. „Fie-vă groază de rău şi alipiţi-vă tare de bine!” (Rom 12, 9). Dragostea pentru bine are puteri covârşitoare când este curată şi fără prefăcătorie. Cel rău pregăteşte răul, zămisleşte fărădelegea, naşte înşelăciunea, face o groapă, o sapă, şi tot el cade în groapa pe care a făcut-o (cf. Ps 7, 14-15). Pentru că aşa a rânduit Dumnezeu ca cel ce sapă groapa altuia să cadă el în ea, căci a urzit planuri deşarte (cf. Eccl 10, 8).

Nu întoarce rău pentru rău, nici ocară pentru ocară. Răul se biruieşte prin bine, nicidecum prin rău (cf. Rom 12, 21). Binecuvântaţi, căci la aceasta aţi fost chemaţi să moşteniţi binecuvântarea (cf. I Pt 3, 9). Dumnezeu dă har şi toarnă Duhul Său cu belşug peste acei ce se supun cu smerenie voii Sale. El dă har celor smeriţi şi buni şi stă împotriva celor mândri (cf. Iac 4, 5-8). Asemeni spinilor şi buruienilor, răul nu trebuie cultivat. Răul se naşte din firea noastră supusă răului; şi chiar umbra răului produce păcat, precum tot ce se naşte din pisică mănâncă şoareci. Fereşte-te şi de umbra răului! Focul nu stinge focul; tot astfel răul nu stinge răul. Iar apele la care se adaugă altele vor fi şi mai primejdioase.

Cine face răul îl face dintr-o slăbănogire sufletească. De aceea, nu te răzbuna pe omul slăbănog, dar arată-i calea adevărului.

Răufăcătorul este rău din pricina slăbiciunilor sale sufleteşti. Mai degrabă fă ce poţi şi cere sfat de la Dumnezeu pentru însănătoşirea lui, căci nici marea nu se răzbună, nu se revarsă ca să înece copilul când aruncă cu pietre în ea, ci tot mare rămâne.

Când un om rău unelteşte împotriva altuia, starea aceasta tulbură pacea, oboseşte, paralizează, ucide, după forma în care se manifestă răul.

 

Bunăvoinţa, bunătatea, binele înalţă, ridică, dă puteri neasemuite. Când doi buni se întâlnesc, binele creşte şi se revarsă ca un balsam binefăcător. Când doi răi se întâlnesc, răul creşte şi mai mare. Omul stăpânit de rău va produce scandaluri şi numai rele. Omul stăpânit de bine va face numai binele şi binecuvântarea se revarsă din belşug peste el şi peste cei ce-l înconjoară. Căci înţelepciunea care vine de Sus este mai de preţ decât sculele de război; dar un singur păcătos nimiceşte mult bine (cf. Eccl 9, 18).

Binele este călăuză şi îndrumător în viaţă, când vistieria inimii omului este îmbelşugat dotată cu lucruri bune; şi un adevărat coşmar când este încărcată cu lucruri rele (cf. Mt 12, 35). Binele care rodeşte va fi binecuvântare în orice vreme şi, mai ales, pentru veşnicie; iar pomul care nu rodeşte se taie şi se aruncă în foc (cf. Mt 7, 17-19).

O prezentare biblică a binelui ca valoare morală va fi:

a). „Credinţa dacă n-are fapte este moartă în ea însăşi” (Iac 2, 17).

b). „Femeia cinstită este o comoară de mare preţ” (Prov 31, 10-31).

Ceea ce desăvârşeşte unitatea în Biserica Domnului sunt următoarele virtuţi: bunătatea, milostivirea şi iertarea, când ne vin de la Domnul Iisus Hristos prin Duhul Sfânt spre noi, Cel ce ne-a împăcat cu Tatăl, ne-a iertat din iubire veşnică,  S-a făcut Păstorul cel Bun, ca să ne dea belşugul unei noi vieţi şi să ne apere şu toiagul şi cu nuiaua Sa de primejdii (cf. In 10, 11; Ps 23).

O altă calitate însemnată a binelui este dăruirea lui Dumnezeu şi semenilor. Adică o răsplătire a binelui care se revarsă spre semeni, cum citim: „Cât de frumoase sunt picioarele celor ce vestesc pacea, ale celor ce vestesc Evanghelia” (Rom 10, 15).

„Ce frumoase sunt pe munţi picioarele celui ce aduce veşti bune, care vesteşte pacea Sionului: «Dumnezeul tău împărăţeşte!»” (Is 52, 7).

Dar de ce sunt lăudate picioarele şi nu gura, sau mai ales gura? Pentru că nu cel ce zice: „Doamne, Doamne” va intra în Împărăţia Cerului, ci cel ce face voia lui Dumnezeu. A vorbi şi a face la Dumnezeu nu sunt două lucrări, ci numai una singură.

Pedeapsa răului este moartea

Se spune despre trei hoţi că şi-au agonisit comoară din furt şi jaf. Într-o zi, s-au înţeles între ei să nu mai fure, să împartă între ei cele agonisite şi să treacă şi ei de acum în rândurile oamenilor buni. Doi au rămas în pădure ca să împartă bunurile, iar unul a plecat în oraş să cumpere de ale mâncării, să se ospăteze, să-şi ia fiecare partea ce i se cuvine şi să se despartă în mod cinstit.

Mergând acela pe cale spre oraş, şi-a zis în sinea lui: Cumpăr otravă, pun în mâncare, îi otrăvesc, ei mor şi comoara va fi numai a mea.

Cei doi rămaşi în pădure s-au sfătuit, zicând: „De ce să facem trei părţi? Când vine de la oraş, îl omorâm şi comoara rămâne numai a noastră”.

Când cel cu mâncarea a sosit, cei doi s-au năpustit asupra lui, l-au omorât şi, aşezându-se la masă, mâncarea fiind otrăvită, au murit şi ei.

Urâţi răul şi alipiţi-vă tare de bine!

Grăiţi cuvântul Domnului / Cornel Rusu. – Sibiu : Oastea Domnului, 2011

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *