- Când simţim o dispoziţie prielnică putem pune capăt tăcerii inimii prin rostirea rugăciunii lui Iisus:
La început aceasta suna aşa: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu şi Cuvântul lui Dumnezeu, pentru Născătoarea de Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine!”. Cu timpul monahii au prescurtat-o şi astăzi ea sună astfel: „Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine!”
Dacă putem, să rostim rugăciunea lui Iisus cu simţire. Dacă însă nu putem să încercăm să cădem cu inima la Domnul aşa cum ştim şi ne-am deprins şi să ne mulţumim cu tăcere înaintea Domnului.
Atâta timp cât nu avem un duhovnic iscusit, care să ne călăuzească, este primejdios să te sileşti să rosteşti rugăciunea lăuntrică.
- Cuvioşia voastră cum aţi deprins rugăciunea (minţii) inimii?
Eram încă frate, foarte tânăr, când am început. Părintele Ambrozie mi-a spus: „Orice faci să grăieşti neîncetat în sine : „Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine!”.” Eram copil şi îl ascultam din toată inima. Mărturiseam în fiecare zi părintelui meu duhovnic cele ce se întâmplau înlăuntrul meu, în sufletul meu, iar el mă povăţuia ce să fac. După o vreme (un timp) am început să simt cum odată cu aerul pe care-l respiram „intra” şi rugăciunea în inimă. Cu timpul rugăciunea a început să se săvârşească singură în inimă. Apoi însă, a murit duhovnicul meu şi am petrecut mulţi ani în mari necazuri (încercări) duhovniceşti. Mâhnirea (întristarea) îmi sfâşia sufletul. Frica pe care o aveam încă din copilărie mă chinuia iarăşi. Îmi era teamă că atunci când voi îmbătrâni n-am să fiu mulţumit de mine şi nu aveam tihnă niciodată.
- Ce făceaţi atunci?
- Cel mai adesea îmi luam armonica, mă duceam în singurătate şi cântam. Am iubit dintotdeauna muzica, iar ea mi-a adus întotdeauna mângâiere.
Uneori mă întrebam în gând: Ce vrei? Ţi-e foame? Ţi-e sete? Eşti gol, desculţ, bolnav? Totul ne este dăruit de Dumnezeu, ce mai vrei? Şi totuşi, sufletul meu tânjea şi căuta ceva care să-l mângâie, dar nu era nimic care să-i aducă mângâiere.
Am mers la unii duhovnici, am căutat sfat (povaţă), dar nici asta nu mi-a fost de folos. Astfel a fost până când am citit „Calea mântuirii” a lui Teofan de Vişen şi Domnul a ajutat. Când nu este (găseşti) om care să te mângâie atunci Domnul vine să-ţi bucure sufletul (să-ţi aducă bucurie în suflet), chiar şi printr-o carte.
STAREŢUL TADEI DE LA VITOVNIŢA
CUM ÎŢI SUNT GÂNDURILE AŞA ÎŢI ESTE ŞI VIAŢA
