Când cade boul sau măgarul
„N-ai auzit ce-a poruncit Dumnezeu iudeilor? Dacă întâlneşti boul vrăjmaşului tău sau măgarul lui rătăcit, să i-l aduci acasă. Dacă vezi măgarul vrăjmaşului tău căzut sub povara lui, să nu treci pe lângă el, ci să-i ajuţi să ia povara de pe măgar (Ieşire cap. 23, 4–5).
Deci, de vreme ce zice Dumnezeu iudeilor să nu lase să piară dobitoacele vrăjmaşilor lor, şi noi, văzând sufletele fraţilor noştri în toate zilele căzute şi surpate de diavol, să nu le luăm amin-te? Dar cum nu este aceasta o mare neomenie şi fire dobitocească, să nu dăm noi atâta ajutor oamenilor cât aceia dobitoacelor celor necuvântătoare?“
„Lăcrimează şi tremură pentru cel păcătos! Sărută-i mâinile şi picioarele!“
„Vezi pe vreun frate leneş pentru mântuirea lui? Lăcrimează şi te roagă lui Dumnezeu pentru dânsul! Ia-l cu tine îndeosebi şi-l îndreptează, şi-l sfătuieşte, şi-l roagă, precum făcea Apostolul Pavel, acolo unde zicea că voi plânge pe mulţi din cei ce au păcătuit mai înainte şi nu s-au pocăit de necurăţia lor şi de curvie.
Aşa şi tu, arată dragostea către cel păcătos! Mângâie-l pe dânsul şi nu-l mustra că a păcătuit, ci-i fă mătănii până la pământ, apucă-l şi-i sărută picioarele şi mâinile, nu-ţi fie ruşine, de vrei să-i mântuieşti sufletul, cum fac şi doctorii cei învăţaţi: când văd pe cei bolnavi că nu primesc nici o doctorie, îi roagă pe ei să primească doctoria sănătăţii lor. Deci aşa fă şi tu, chiar şi de te-ai osteni până la moarte, ca să înţelepţeşti pe fratele tău, sfătuindu-l şi îndreptându-l, până când se va întoarce şi se va lăsa de rele. Şi ceea ce faci tu pentru cel păcătos o socoteşte Dumnezeu în loc de mare mucenicie.“
„Chiar de te şi înjură“
„Pentru aceea, frate, nu înceta niciodată a învăţa şi a îndrepta pe fratele tău, chiar de te şi înjură şi te înfricoşează că îţi va face pagubă. Toate acelea să le suferi cu multă răbdare, până când vei dobândi mântuirea sufletului lui, că de-ţi va fi el ţie vrăjmaş rău şi tare, iar Dumnezeu îţi va fi prieten şi ajutor, nu numai aici în această lume, ci mai vârtos în Ziua aceea a Judecăţii, dar mare îţi va dărui.
A face cineva milostenie la săraci, mare lucru este şi de mântuire, dar mai mare este a scoate cineva pe altcineva din rătăcirea necredinţei şi a păcatului, pentru că sufletul nu are răscumpărare nici cu toată lumea. Dacă ai da mii de avuţii, nu poţi să faci atât cât ai întoarce un suflet la credinţă.
Iar dacă pe cel necredincios nu-l vei putea pleca astăzi sau mâine să te asculte sau chiar niciodată, tu nu te descuraja, căci tot ai plata gata de la Dumnezeu.“
Ce spune un vestit teolog despre apostolatul laicilor (mirenilor)
Un vestit teolog rus, refugiat din Rusia la Paris, Sergiu Bulgakoff, a scos o carte intitulată «Ortodoxia». Cartea a avut mare răsunet în lumea teologică din Apus. Vestea ei a pătruns şi la noi. E una dintre cele mai bune cărţi, în care se precizează în chip minunat şi rosturile apostolatului laic.
„În Biserică – zice acest teolog – se află păstori şi păstoriţi; se află deci două părţi: cei care învaţă şi cei care sunt învăţaţi. Autoritatea învăţământului Bisericii nu poate să fie împuţinată fără urmări (adică învăţământul în Biserică revine în primul loc preoţilor).
Dar aceasta nu înseamnă deloc că întregul învăţământ aparţine exclusiv ierarhiei (preoţilor) şi că laicii sunt cu totul lipsiţi de el, neavând decât datoria de a primi în mod pasiv învăţătura predată. Un astfel de punct de vedere împarte societatea bisericească în două părţi: partea activă şi partea pasivă.
Acest lucru nu corespunde adevăratei esenţe a creştinismului şi trebuie să opunem, împreună cu protestanţii, la această idee, concepţia preoţiei universale şi a sfinţeniei poporului lui Dumnezeu (locul de la I Petru 2, 9 unde se spune: «Voi sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa»). Următoarele cuvinte ale Mântuitorului sunt adresate acestui popor, sunt adresate tuturor credincioşilor, întregii creştinătăţi, nu numai ierarhiei singure (cum cred de obicei ultra ierarhiştii): «Mergând, învăţaţi toate popoarele!» sau şi: «Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la toată făptura!» (Marcu 16, 15).
Dacă săvârşirea Tainelor, dacă, în special, punerea mâinilor era prerogativa Apostolilor (şi, mai târziu, a ierarhiei instituite de ei), predicarea Evangheliei era, în aceeaşi măsură, considerată ca opera tuturor credincioşilor; căci fiecare credincios este chemat de Mântuitorul Însuşi a mărturisi (şi prin aceasta tocmai a predica) înaintea oamenilor. Şi cu adevărat vedem că predicarea lui Hristos se face, încă de la început, nu numai de către Apostoli, ci şi de credincioşi în general (Fapte, cap. 6, 5; cap. 8, 5, 12, 14, 28–36); şi nu numai de bărbaţi, ci şi de femei, dintre care unele sunt cinstite de Biserică la fel cu Apostolii, tocmai pentru motivul predicării Evangheliei (de ex. Sfânta Nina – apostol al Georgiei, pe urmă Sfânta Tecla – martiră şi altele).
Misiunea creştină nu este mărginită de prerogativele ierarhice, ci ea este datoria fiecărui creştin, care spune despre el însuşi: «cred şi mărturisesc» şi care, chiar prin aceasta, predică. Marile fapte ale martirilor, care mărturiseau credinţa lor, erau cele mai bune dintre predici.
În sfârşit, dacă se are în vedere propovădui-rea nu numai printre cei ce nu cred, ci şi printre creştini, se vor găsi de asemenea în Scriptură numeroase mărturii despre rolul activ al laicilor. Să notăm, de altfel, că Scriptura nu cunoaşte acest cuvânt de «laici»; ea numeşte pe creştini foarte simplu cu numele de «credincioşi», de «ucenici», de «fraţi» etc. Laicii participă deci la învăţământ, aşa încât există un dar special de învăţământ (Iacov 5, 19–20; I Tes. 5, 11; Evrei 3, 13; Gal. 6, 1–10; I Cor. 14, 26; Col. 3, 16; I Tim. 1, 7; 3, 2; 5, 17; I Petru 4, 10–11).
Dar, dacă laicii n-au dreptul să predice în timpul slujbelor (după cum ei n-au puterea să celebreze slujbele în timpul cărora Cuvântul este predicat), ei nu sunt lipsiţi de dreptul de a predica în biserică, în afară de slujbe, şi cu atât mai mult ei pot să predice în afară de biserică.
În Biserică nu are loc muţenia şi ascultarea oarbă, căci Apostolul spune: «Hristos ne-a scos la libertate; rămâneţi deci tari şi nu vă prindeţi din nou în jugul robiei» (Gal. 5, 1). Mirenii nu sunt deloc un subiect pasiv al administraţiei, cu singura obligaţie de a asculta de ierarhie; ei nu sunt în oarecare fel vas gol de harisme (de daruri), pe care ierarhia l-ar umple.
Se poate considera starea mireană ca o demnitate sfântă; titlul de creştin a făcut din ei «poporul lui Dumnezeu, preoţie împărătească» (I Petru 2, 9).
Laicii participă, într-o anumită măsură, la pregătirea Tainelor; preotul, în mod strict vorbind, nu trebuie să îndeplinească Tainele singur, fără popor. Cu alte cuvinte, el administrează Tainele cu poporul, şi laicii le „co-administrează“ cu el.
În sânul organismului spiritual al Bisericii, totul se îndeplineşte în unitatea dragostei şi nu este nici un organ care să poată exista fără să depindă de celelalte“.
