10. Apostolatul laicilor (mirenilor)
- Ce spune Sf. Ioan Gură de Aur
- „Nu aruncaţi totul asupra noastră!“
- Dascălul şi alfabetul
- Fiecare creştin trebuie să fie o „lumină“, o „sare“, un „aluat“
- „Chiar de-ai mânca cenuşă!“
- Când cade boul sau măgarul
- „Lăcrimează şi tremură pentru cel păcătos!“
- „Chiar de te şi înjură“
- Ce spune un vestit teolog despre apostolatul laicilor
Noi, cu Oastea Domnului, lucrăm mai mult în cadrele aşa-numitului apostolat laic. Adică, îi chemăm şi pe mireni la lucru pentru vestirea Domnului, pentru vestirea mântuirii.
Nici acest lucru nu e o „noutate“ a noastră. Apostolatul laic este porunca Scripturii. Începând de la cele două femei – Samarineanca şi Maria Magdalena, care s-au făcut nişte vestitoare ale Domnului, după ce L-au aflat pe Domnul – de-a lungul tuturor Scripturilor, aflăm apostolatul laicilor şi porunca acestui apostolat. E destul să amintim cuvântul Apostolului Iacov: „Să ştie că cel ce a întors pe păcătos de la rătăcirea căii lui va mântui un suflet din moarte şi va acoperi mulţime de păcate“ (Iacov 5, 20).
Orice suflet, care L-a aflat cu adevărat pe Domnul, se face un vestitor al Domnului. Aşa a fost la începutul creştinismului, aşa trebuie să fie şi azi.
Lumea însă vede o „noutate primejdioasă“ şi aici. O vede tocmai pentru că s-a stins creştinismul cel dintâi, creştinismul cel viu, cel mărturisitor şi vestitor. S-a stins şi în cei în care ar trebui să ardă cu putere. Cum scrie într-un loc fratele Oprişan: „Până nu mult în urmă, noi, laicii, eram turma, oile. Atât! Oile aveau, în înţelegerea vremii, numai lâna şi laptele. Atât! Altă chemare nu aveau“.
Dar în folosirea apostolatului laic, pe lângă Sfânta Scriptură, mai avem şi îndemnul unui mare şi Sfânt Părinte bisericesc: Sfântul Ioan Gură de Aur.
Ce spune Sf. Ioan Gură de Aur
Acest Sfânt Părinte a fost cel mai înflăcărat vestitor al apostolatului laic. Noi de la acest Sfânt Părinte am luat învăţătura cu apostolatul laicilor şi la acest Dascăl mare îi trimitem pe toţi cei care strigă după noi că „am trezit oile“.
În cele ce urmează, dăm o seamă din învăţăturile Sfântului Ioan Gură de Aur despre apostolatul laicilor.
„Nu aruncaţi totul asupra noastră!“
Tâlcuind cuvintele Apostolului Pavel: „întru toată înţelepciunea, învăţându-vă şi înţelepţindu-vă pe voi înşivă“, Sf. Ioan Gură de Aur spune următoarele:
„Nu aruncaţi totul asupra noastră! sunteţi oi cuvântătoare şi nu necuvântătoare. Dacă cei învăţaţi s-ar fi apucat să înveţe şi ei pe alţii, ar fi progresat lucrul nostru şi ne-ar fi venit şi nouă în ajutor. Spune-mi, dacă cineva s-ar duce la un dascăl învăţat şi ar rămâne acolo un timp îndelungat spre a învăţa literele alfabetului, oare prin aceasta nu ar fi el spre sarcina şi îngreuierea dascălului?
Pe timpul Apostolilor, nu era aşa, ci, întruna, cei ce ieşeau de la învăţătură, înlocuiau pe dascălii lor în învăţarea altora. Numai aşa au putut Apostolii să cutreiere lumea întreagă, nefiind ei legaţi într-un singur loc. Însă voi mă ţineţi pe loc ca pironit… totul aruncaţi asupra noastră. Voi ar trebui nu numai să învăţaţi de la noi, ci să învăţaţi şi voi pe alţii. Voi însă toate le lăsaţi în sarcina noastră şi de aceea avem o mare greutate“.
Dascălul şi alfabetul
Tâlcuind cuvintele Apostolului Pavel: „Zidiţi-vă unul pe altul“, Sf. Ioan Gură de Aur spune: „Este cu putinţă deci de a fi oricine dascăl. Împărţiţi cu mine, vă rog, slujba aceasta! Eu vă vorbesc în public, dar şi voi, fiecare, în particular; şi, fiecare, să ia în mâini-le sale mântuirea aproapelui. După cum sunt dascăli şi printre copiii ce învaţă literele alfabetului (adică după cum în şcoală dascălii pun pe copiii cei mari să arate celor începători literele alfabetului), tot aşa şi în Biserică, pentru că Apostolul (adică Pavel) nu voieşte ca dascălul să fie supărat de toţi. Şi de ce? Pentru că mari bunuri vor ieşi de aici. Atunci osteneala dascălului nu va rămâne zadarnică, ci fiecare dintre şcolarii lui, imitându-l, va deveni iute şi el un dascăl şi va avea aceeaşi îngrijire faţă de alţii, precum a avut-o dascălul către el…
Astfel, să îndreptăm şi noi pe alţii! Să nu zici: «dacă doară are el minte… ce mă priveşte pe mine?». Apoi ascultă de la noi, că nu are, fiind el beat şi orbit de patimi.
Aşadar, să nu zici: «Ce mă priveşte pe mi-ne?», «căci fiecare, îşi va purta sarcina sa» (Galateni 6, 5), căci şi în sarcina ta se va pune un mare păcat, adică acela că, văzând pe fratele tău rătăcit, tu nu l-ai îndreptat.
Teme-te de păţania celui dintâi care a zis această vorbă: «au doară păzitorul fratelui meu sunt eu?» (Facere 4, 9). Întocmai aici aduce şi vorba «ce mă priveşte pe mine?», «ce-mi pasă mie de alţii?»“.
Fiecare creştin trebuie să fie o „lumină“, o „sare“, un „aluat“
„Cum că noi – zice mai departe Sf. Ioan Gură de Aur – nu trebuie să ne îngrijim numai de noi, ci şi pentru alţii, Hristos ne-a arătat-o lămurit, când ne-a numit sare, aluat şi lumină (Matei 5, 13–14 şi 13, 33). Căci anume aceste lucruri sunt folositoare şi de mare preţ pentru alţii. Lumina luminează şi se arată nu pentru dânsa însăşi, ci pentru acei care şed în întuneric. Şi tu eşti o lumină, – nu pentru ca să ai lumină pentru tine singur, ci pentru ca să poţi întoarce şi pe cei rătăciţi. Căci ce le foloseşte lumina, dacă ea nu poate sluji celor ce şed în întuneric? Şi ce foloseşte un creştin, dacă el nu câştigă pe nimeni la fapta cea bună?
Tot aşa, sarea nu se sărează pe sine însăşi, ci împiedică alte trupuri să nu treacă în putreziciune şi nu le lasă să se piardă. Asemenea trebuie să faci şi tu! Dacă Dumnezeu te-a făcut sare duhovnicească, tu eşti dator a săra şi a împrospăta mădularele care trec în putreziciune, adică pe confraţii tăi care sunt leneşi şi cugetă cele pământeşti; a-i elibera de lene ca de putreziciune, şi iarăşi a-i lega cu trupul Bisericii.
Tot pentru aceasta, Dumnezeu te-a numit aluat. Căci şi aluatul nu se dospeşte pe sine însuşi, ci plămădeala, oricât de mare sau mică ar fi ea. Aşa trebuie să fiţi şi voi! Chiar dacă aţi fi puţini după număr, totuşi după credinţă şi după râvna cea cucernică trebuie să fiţi puternici şi tari. Deci, precum aluatul nu este slab, cu toată micimea lui, ci prin puterea sa cea lăuntrică covârşeşte toată plămădeala, aşa şi voi puteţi în-toarce la râvnă un număr mult mai mare, numai dacă veţi voi.
A nu se îngriji cineva de mântuirea celorlalţi oameni, nu este un păcat mic, ci aceasta merită o pedeapsă aspră şi neînlăturată, cum s-a întâmplat robului aceluia din Evanghelie care a îngropat talantul său în pământ!“
„Chiar de-ai mânca cenuşă“…
„Cel ce a dus înapoi talantul întreg a fost amarnic pedepsit, fiindcă nu l-a înmulţit. Deci şi tu, frate, de ai sta nemâncat, chiar de ai dormi pe pământ, chiar de-ai mânca cenuşă şi ai plânge întruna, iar pe altul cu nimic nu-l foloseşti, să ştii că nimic n-ai făcut… Dacă te leneveşti de a îngriji de fratele tău, nu te vei putea mântui… Gândeşte-te că dacă, spre pildă, s-ar aprinde casa vecinului tău, iar tu, gândindu-te numai la interesele tale, nu ai sări în ajutor, ci, încuindu-te în casă, ai sta acolo, ce pedeapsă vei avea? Focul aruncându-se asupra casei tale, vei arde şi tu, fiindcă n-ai înţeles interesul aproapelui tău… Nu este cu putinţă a te mântui în alt mod, iubitule; şi chiar de-ai ajunge la cea mai înaltă înţelepciune, iar de cei pierduţi neglijezi a te interesa, nimic nu vei câştiga înaintea lui Dumnezeu.
Pentru aceea – zice mai departe Sf. Ioan Gură de Aur – fiecare dintre noi este dator să mântuiască şi pe alţi fraţi, ca, la Judecata cea Viitoare, să-L întâmpinăm pe Hristos cu multă îndrăznire şi să-I aducem ca plocon sufletele oamenilor celor ce erau rătăciţi. Şi, pentru unii ca aceştia, chiar de ne-ar şi bate, chiar de ne-ar şi omorî, tot să răbdăm, numai pe dânşii să-i mântuim, pentru că şi cei bolnavi şi neputincioşi de multe ori înjură şi gonesc pe doctori, iar noi numai una dorim, adică să vedem sănătatea celui ce ne înjură. “
