Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home Să citim împreună Sfânta Scriptură! – Matei, cap.15

Să citim împreună Sfânta Scriptură! – Matei, cap.15

Să citim împreună Sfânta Scriptură! – Matei, cap.15

1. Atunci au venit din Ierusalim, la Iisus, fariseii şi cărturarii, zicând:
2. Pentru ce ucenicii Tăi calcă datina bătrânilor? Căci nu-şi spală mâinile când mănâncă pâine.
3. Iar El, răspunzând, le-a zis: De ce şi voi călcaţi porunca lui Dumnezeu pentru datina voastră?
4. Căci Dumnezeu a zis: Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, iar cine va blestema pe tată sau pe mamă, cu moarte să se sfârşească.
5. Voi însă spuneţi: Cel care va zice tatălui său sau mamei sale: Cu ce te-aş fi putut ajuta este dăruit lui Dumnezeu,
6. Acela nu va cinsti pe tatăl său sau pe mama sa; şi aţi desfiinţat cuvântul lui Dumnezeu pentru datina voastră.
7. Făţarnicilor, bine a proorocit despre voi Isaia, când a zis:
8. “Poporul acesta Mă cinsteşte cu buzele, dar inima lor este departe de Mine.
9. Şi zadarnic Mă cinstesc ei, învăţând învăţături ce sunt porunci ale oamenilor”.
10. Şi chemând la Sine mulţimile, le-a zis: Ascultaţi şi înţelegeţi:
11. Nu ceea ce intră în gură spurcă pe om, ci ceea ce iese din gură, aceea spurcă pe om.
12. Atunci, apropiindu-se, ucenicii I-au zis: Ştii că fariseii, auzind cuvântul, s-au scandalizat?
13. Iar El, răspunzând, a zis: Orice răsad pe care nu l-a sădit Tatăl Meu cel ceresc, va fi smuls din rădăcină.
14. Lăsaţii pe ei; sunt călăuze oarbe, orbilor; şi dacă orb pe orb va călăuzi, amândoi vor cădea în groapă.
15. Şi Petru, răspunzând, I-a zis: Lămureşte-ne nouă pilda aceasta.
16. El a zis: Acum şi voi sunteţi nepricepuţi?
17. Nu înţelegeţi că tot ce intră în gură se duce în pântece şi se aruncă afară?
18. Iar cele ce ies din gură pornesc din inimă şi acelea spurcă pe om.
19. Căci din inimă ies: gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule.
20. Acestea sunt care spurcă pe om, dar a mânca cu mâini nespălate nu spurcă pe om.
21. Şi ieşind de acolo, a plecat Iisus în părţile Tirului şi ale Sidonului.
22. Şi iată o femeie cananeiancă, din acele ţinuturi, ieşind striga, zicând: Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este rău chinuită de demon.
23. El însă nu i-a răspuns nici un cuvânt; şi apropiindu-se, ucenicii Lui Îl rugau, zicând: Slobozeşte-o, că strigă în urma noastră.
24. Iar El, răspunzând, a zis: Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel.
25. Iar ea, venind, s-a închinat Lui, zicând: Doamne, ajută-mă.
26. El însă, răspunzând, i-a zis: Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci câinilor.
27. Dar ea a zis: Da, Doamne, dar şi câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor.
28. Atunci, răspunzând, Iisus i-a zis: O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti. Şi s-a tămăduit fiica ei în ceasul acela.
29. Şi trecând Iisus de acolo, a venit lângă Marea Galileii şi, suindu-Se în munte, a şezut acolo.
30. Şi mulţimi multe au venit la El, având cu ei şchiopi, orbi, muţi, ciungi, şi mulţi alţii şi i-au pus la picioarele Lui, iar El i-a vindecat.
31. Încât mulţimea se minuna văzând pe muţi vorbind, pe ciungi sănătoşi, pe şchiopi umblând şi pe orbi văzând, şi slăveau pe Dumnezeul lui Israel.
32. Iar Iisus, chemând la Sine pe ucenicii Săi, a zis: Milă îmi este de mulţime, că iată sunt trei zile de când aşteaptă lângă Mine şi n-au ce să mănânce; şi să-i slobozesc flămânzi nu voiesc, ca să nu se istovească pe drum.
33. Şi ucenicii I-au zis: De unde să avem noi, în pustie, atâtea pâini, cât să săturăm atâta mulţime?
34. Şi Iisus i-a întrebat: Câte pâini aveţi? Ei au răspuns: Şapte şi puţini peştişori.
35. Şi poruncind mulţimii să şadă jos pe pământ,
36. A luat cele şapte pâini şi peşti şi, mulţumind, a frânt şi a dat ucenicilor, iar ucenicii mulţimilor.
37. Şi au mâncat toţi şi s-au săturat şi au luat şapte coşuri pline, cu rămăşiţe de fărâmituri.
38. Iar cei ce au mâncat erau ca la patru mii de bărbaţi, afară de copii şi de femei.
39. După aceea a dat drumul mulţimilor, S-a suit în corabie şi S-a dus în ţinutul Magdala.

* * *

Porunca a V-a: “Cinsteste pe tatal tau si pe mama ta…”

Care este porunca a cincea?

Porunca a cincea este: “Cinsteste pe tatal tau si pe mama ta, ca sa-ti fie bine si sa traiesti ani multi pe pamantul pe care Domnul Dumnezeul tau ti-l va da tie” (les. 20, 12).  Cele patru porunci dumnezeiesti despre care s-a vorbit pana acum au aratat datoriile crestinului fata de Dumnezeu, cuprinse pe scurt in datoria dragostei fata de El.  Curatia si taria dragostei fata de Dumnezeu se adevereste insa prin dragostea fata de oameni, caci: “Daca zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele sau il uraste, mincinos este!

Pentru ca cel ce nu iubeste pe fratele sau, pe care l-a vazut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a vazut, cum poate sa-L iubeasca? Si aceasta porunca avem de la El: cine iubeste pe Dumnezeu sa iubeasca si pe fratele sau” (I Ioan 4, 20, 21). Dintre oameni, mai intai trebuie iubiti parintii, care ne-au nascut si ne-au crescut si, ca atare, dupa Dumnezeu, sunt binefacatorii nostri cei mai mari, in viata pamanteasca.  Din aceasta pricina, cele sase porunci dumnezeiesti, care vorbesc despre datoriile sau dragostea fata de oameni, incep cu porunca de a cinsti parintii.

Ce inseamna a cinsti pe parinti?

A cinsti pe parinti inseamna:

1) A-i iubi, adica a le dori si face tot binele cu putinta. Iubirea fata de parinti este si o porunca a firii; de aceea o si gasim la toate popoarele, chiar si la toate vietuitoarele, oricat de salbatice ar fi ele.

2) A asculta de ei. “Copii, ascultati pe parintii vostri in Domnul, ca aceasta este cu dreptate” (Efes. 6, 1). “Fiule, pazeste povata tatalui tausi nu lepada indemnul maicii tale” (Pilde 6, 20).

3) A nu-i supara cu ceva si a ne purta fata de ei cu toata cuviinta, vorbind despre ei si cu ei numai de bine. “Cel ce va grai de rau pe tatal sau sau pe mama sa sa fie dat mortii, ca a grait de rau pe tatal sau si pe mama sa si Sangele sau este asupra sa” (Lev. 20, 9).

4) A-i ajuta la nevoie, mangaindu-i in necazuri si inseninandu-le batranetile. “Fiule, sprijineste pe tatal tau la batranete si nu-l mahni in viata lui” (Int. Sir. 3, 12).
Pilda in privinta aceasta este insusi Mantuitorul Hristos, cand, rastignit pe Cruce, a incredintat pe sfanta Sa Maica ucenicului Sau prea iubit, Ioan, ca sa aiba grija de ea (Ioan 19, 26-27).

5) A ne ruga lui Dumnezeu pentru ajutorarea lor, cand sunt in viata, iar dupa moarte, pentru odihna sufletelor lor, implinindu-le vointa cea din urma si pastrandu-le frumoasa amintire.

De ce la porunca despre cinstirea parintilor Dumnezeu adauga, ca ceva deosebit, fagaduinta fericirii si a vietii indelungate?

Dumnezeu adauga fagaduinta aceasta pentru a indemna si mai mult la implinirea poruncii, caci pe ea se intemeiaza buna randuiala in familie si in orice fel de viata obsteasca.

Pe cine mai trebuie sa cinsteasca copiii asemenea parintilor lor?

Copiii au datoria sa cinsteasca, asemenea parintilor lor, pe toti oamenii care intr-un fel oarecare poarta grija de binele si fericirea lor. Asa sunt: preotii, care se ingrijesc de mantuirea lor sufleteasca, invatatorii, care le lumineaza si imbogatesc mintea cu invataturi folositoare pentru viata, nasii de Botez etc.

Dar parintii au datorii fata de copii?

In cele zece porunci nu gasim o porunca deosebita cu privire la datoriile parintilor fata de copii. Dar nici nu-i nevoie, fiindca acestea sunt ceva foarte firesc. Daca si animalele isi fac datoria de a hrani si creste puii lor, cu atat mai mult trebuie sa faca aceasta omul, care este faptura cea mai aleasa a lui Dumnezeu, inzestrata cu judecata.

Dupa cum dragostea copiilor fata de parinti este o porunca, la fel si dragostea parintilor fata de copii este tot o porunca a legii firesti. Din ea rasar simtamintele cele mai alese, pe care invatatura crestina cauta sa le indrepte spre slava lui Dumnezeu si fericirea credinciosilor Sai.
Dupa invatatura Bisericii, copiii sunt un dar dumnezeiesc de mare pret; de aceea grija parintilor pentru ei inseamna o mare raspundere.

Care sunt datoriile parintilor fata de copii?

Aceste datorii sunt, pe scurt, urmatoarele:

1) Sa-i iubeasca, sa se ingrijeasca de buna lor stare trupeasca, de hrana, imbracamintea si sanatatea lor, caci: “Daca cineva nu poarta grija de ai sai si mai ales de casnicii sai s-a lepadat de credinta si este mai rau decat un necredincios” (I Tim. 5, 8).

2) Sa le dea un mijloc de a castiga in chip cinstit cele trebuincioase traiului.

3) Sa le dea o crestere buna, pentru a-i face cetateni vrednici ai patriei pamantesti si ai patriei ceresti.
Temelia bunei cresteri a copiilor o pun parintii prin sfaturile si pilda vietii lor, laudand, mustrand si la nevoie chiar si pedepsind, caci: “Care este fiul pe care tatal sau nu-l pedepseste?” (Evr. 12, 7). Indeosebi, credinciosii trebuie sa se ingrijeasca de buna crestere a copiilor si in cele religioase si morale, dupa cuvintele Sfantului Apostol Pavel: “Parintilor, nu intaratati la manie pe copiii vostri, ci cresteti-i intru invatatura si certa-rea Domnului” (Efes. 6, 4). Invatatura si pilda buna a parintilor se intiparesc adanc in inima copiilor si-i deprind la viata cinstita.

* * *

Femeia cananeancă

Etapele teribilului examen căruia Domnul o supune pe femeia cananeancă din ținutul Tirului și al Sidonului se enumera precum urmează:

Prima: neluarea în seamă, ignorarea. Ea îi ține calea, topită de nefericire, strigă și-L imploră; El însă nu-i răspunde nici un cuvânt (Matei 15, 23). O nesocotește, o disprețuiește, ba se poate spune că o și batjocorește, căci ce jignire e mai cruntă decât a vorbi cuiva și a nu primi răspuns, nici măcar adresându-ți-se un cuvânt de supărare ori facându-ți-se o dojana? Tăcerea aceasta, de gheață e mai rea decât sudalma și ustură mai cumplit decât insulta.

A doua: respingerea intervenției mult iubiților Săi ucenici. Apostolii Domnului, ucenicii, credincioșii, apropiații Săi, aceia pe care-i asigură că lor li s-a dat să cunoască tainele împărăției cerurilor (Matei 15, 11), ai căror ochi văd și ale căror urechi aud ceea ce ar fi vrut să vadă și să audă – și n-au văzut, n-au auzit -mulți drepți, prooroci și împărați (Matei 13, 17), cărora li s-au încredințat cheile împărăției cerurilor și puterea de a lega și dezlega pe pământ (Matei 16) care atunci când Fiul Omului va ședea pe tronul slavei Sale vor ședea și ei pe douăsprezece tronuri judecând cele douăsprezece seminții ale lui Israel (Matei 19, 28), pe care-i numește „mama și frații Mei” (Matei 12, 49) și-i încredințează că vor mânca și bea la masa împărătească (Luca 22, 30); intervin în zadar pentru cananeancă. Ei se roagă, iar Domnul nu-i ascultă, deși altădată grăise cu a Sa gură: „Pe cel care vine la Mine nu-l voi scoate afară (Ioan 6, 37). Intervenția bătrânilor lui Israel în sprijinul sutașului roman este luată în considerare (Luca 7, 4-5), dar a ucenicilor pentru cananeancă nu.

A treia: declinarea de competență. Cuvintele: „Nu sunt trimis decât către oile pierdute ale casei lui Israel (de altfel contrazise de „Mai am și alte oi care nu sunt din staulul acesta”) (Ioan 10, 16) constituie ceea ce în limbaj juridic se numește declinare de competență și totodată singurul caz din tot cuprinsul Evangheliilor unde Domnul Se arată procedurist. El care a pus duhul deasupra literei, El care a proclamat șubrezenia formelor și le-a defăimat cu putere, care pe farisei îndeosebi i-a mustrat pentru că acordă preeminență exteriorului în raport cu interiorul și nu curăță partea dinăuntru a paharului și blidului, ci numai pe cea din afară, pentru că se aseamănă cu mormintele frumos văruite pe din afară dar înăuntru sunt pline de oase și necurăție, pentru că, așadar, așează fața mai presus de conținut și gestica mai înainte de inimă, El Care mereu a învățat că esențială e substanța, El – de data aceasta – cananeencei îi opune o excepție strict procedurală și de formă; cazul tău nu intră în atribuțiile Mele. Ca și cum ar fi spus: ducă-se petiționara la alt ghișeu, aici nu are ce căuta. E în acest legalism, în această interpretare literală a legii, în uscăciunea și asprimea acestui răspuns procedurist ceva nu numai cu totul lipsit de seamăn în referatul evanghelic, dar și cu desăvârșire contrar duhului hristic și reacției constante a Domnului în prezența relației dintre formă și fond.

A patra: insulta, jignirea, ocara. După ce – cu vorbe ca de gheață – și-a declinat competența, Iisus trece la insulte directe, la ofense grele și la cinica zeflemisire. El Care stabilise că oricine se mânie pe fratele său vrednic va fi de osândă și cine va zice fratelui său raca vrednic va fi de judecata sinedrului, iar cine-i va zice nebunule vrednic va fi de gheena focului (Matei 5, 22), El o apostrofează pe cananeancă și-i azvârle proverbul cu pâinea ce nu se cuvine a fi dată câinilor. Altfel spus facându-i pe solicitantă și pe ai săi câini, iar pe ea personal – consecvent celei mai elementare logici – o definește cățea.

Atât de singular și disonant și uimitor e acest episod în viața pământească a Mântuitorului, atât de ciudată scena (în total contrast cu spiritul evanghelic), încât nu le putem înțelege și interpreta decât ca reprezentând etapele unui examen, unei probe, unei încercări.

Nu Domnul milei care n-a venit să judece lumea ci s-o mântuiască (Ioan 12, 47), îi vorbește cananeencei, ci săvârșitorul unei experiențe de punere la încercare a unei credințe și a unui caracter.

Iar candidata cum dovedește că a trecut proba, prin ce-și câștigă excepționalele calificative și premiul ce i se acordă?

1. a) Prin credință. Ea, păgâna, străina, vine cu deplină încredere la Hristos și nici o clipă – în toată vremea crescândelor greutăți ale examenului – nu se îndoiește, nu se supără, nu cedează ispitei de a renunța să mai ceară imboldului de a se îndepărta și a-și căuta de treabă, nu manifestă o cât de mică slăbiciune;

2. b) Prin dezinteresare. Nu cere pentru ea, cere pentru fiica ei;

3. c) Prin curaj. Curajul de-a revendica, acolo pe pământ cananean, ajutorul unui iudeu. Apoi curajul de a rezista afronturilor, insultelor ce i se aduc în public. În sfârșit curajul (ori îndrăzneala) nu numai de a cere, ci și de a striga;

4. d) Prin siguranță. Cananeancă perseverează, nu se dă bătută, pare a cunoaște parabola judecătorului nedrept (ba și mai mult: a ști că judecătorul acesta nu-i nedrept ci numai exigent. Ne este poate îngăduit a presupune că cananeancă a intuit sfântul „joc” al Domnului);

5. e) Prin bunăcuviință, impecabilă politețe și nedezmințită eleganță. Nu-i luată în seamă, e respinsă, e alungată, e bruftuită, e insultată, e făcută de râs și ocară – și-și păstrează totuși, neîntrerupt calmul, nu încetează a se purta și a răspunde cu cea mai desăvârșită cuviință. I se închină Domnului, I se aruncă la picioarele Lui (Marcu 7, 25), zice: Doamne ajută-mă, iar invocării disprețuitorului, atrocelui, nemilosului proverb cu pâinea rezervată copiilor și tăgăduită câinilor ce replică Îi dă? Îl neagă cumva ori protestează, ori Îi denunță cruzimea, ori Îl discută, (cum ar fi putut prea bine – chiar în limitele politeței – face?) Nu, câtuși de puțin. Îl confirmă; zice: Da, Doamne;

6. f) Prin smerenie. Încuviințând: afirmația Domnului, Da, Doamne, cananeanca dă dovadă și de mare smerenie, deoarece se recunoaște a fi nu mai puțin nevrednică de mila Sa decât un biet animal (socotit de popoarele orientale ca spurcat);

7. g) Prin inteligență. Printr-o mare și iscusită inteligență și un răspuns pe cât de neașteptat pe atât de extraordinar și de abil și care pe Domnul – iubitor de vorbire mintoasă – trebuie să-L fi încântat. Domnul a disprețuit folosirea deșteptăciunii și rațiunii omenești: răspunsul dat în problema dajdiei, în cazul femeii surprinse în adulter, în al femeii succesiv măritate cu șapte frați ori în formularea întrebării cu privire la natura botezuluui practicat de înaintemergăiorul Ioan. De fiecare dată Domnul răspunde ori întreabă cu acea superioară iscusință a minții, care-i pune în derută pe cei ce veniseră să-L ispitească. Așa și cananeanca: politicoasă, supusă, smerită dar și strălucit de inteligentă, pricepându-se a răspunde prompt și ingenios! Și înțelept! (E în răspunsul ei un amestec de sfatoșenie, agerime și subtilitate care farmecă și biruie). De aceea și trece examenul cu brio și ia o notă peste calificarea maximă, ia – cum ar veni – zece plus. Se alege – doar ea, numai ea – din toți și toate cărora Iisus le-a făcut o minune pentru că L-au rugat și au crezut în El, se alege, ea singura, cu apelativul O, femeie! Vocativul acesta exclamativ e unic în Evanghelii. Tot unic este și adjectivul mare din sintagma mare este credința ta. Nimănui altcuiva nu-i spune Domnul mare este credința ta. Și tot nimeni nu se învrednicește de cinstitoarea, aleasa, suprema învoire: fie ție după cum voiești. Nu (ca celorlalți) „după credința ta”, ci „după cum voiești”. E o nuanță care nu ne poate scăpa. Rezultatul, firește, e același în toate cazurile. Aprecierea, de asemenea. Dar modul de exprimare e diferit – și nu se cade a nu fi luat aminte. Cananeencei i se acordă har peste har, se vede limpede că Examinatorul după ce a căznit-o dorește acum să o copleșească: și o cinstește cum știe El, clătinat și îndesat, din belșug și din prea plin, boierește, împărătește. Cananeanca e răsplătită în conformitate și proporțional cu greutatea examenului la care a fost supusă și potrivit calității răspunsurilor date. Domnul pare a fi voit să-i spună: Aferim! așa te-am vrut! Iar neobișnuita asprime ba și încrâncenare a Domnului așa, numai așa (desigur) se explică: prin hotărârea de a hărăzi pe cananeanca unui examen de grad înalt.

Fericită cananeanca! A luat premiul întâi cu cunună de la Învățătorul, care pe mulți i-a miluit, pe câțiva i-a și lăudat, dar numai ei i S-a descoperit ca un examinator mai întâi fără milă, iar apoi fără de rezerve în distribuirea elogiilor.

Bine este a deduce din pilda aceasta că dintre însușirile plăcute Domnului  I-au stârnit bucuria și admirația: credința, dezinteresarea, curajul, stăruința, bunăcuviință, smerenia și inteligența.

Credința, dezinteresarea, stăruința, smerenia le știm îndeobște ca necesare și binevenite. Dar cazul cananeencei ne arată și dovedește că tot atât de puternice și de prețioase sunt calitățile mai puțin accentuate de comentatori: curajul, politețea, inteligența.

Domnul iubește pe credincioși, pe altruiști, pe stăruitori. Și nu mai puțin pe curajoși, pe cuviincioși, pe inteligenți. Frica, obrăznicia și prostia nu-s plăcute lui Hristos.

Cananeanca – lipsită de aceste urâte însușiri – ne-o spune deslușit. Osebitul ei succes la excepționalul examen semnifică biruința unor virtuți creștine de noi nu îndeajuns proslăvite. Fie ca răspunsul pe care-l vom da la sfârșitul mai lungului examen ce este viața fiecăruia dintre noi, să ne învrednicească și El desigur nu de mențiunea „magna cum laude” obținută de femeia cananeanca însă măcar de nota de trecere sau poate chiar, din mila Judecătorului, de notă bună!

(Fragment din „Dăruind vei dobândi”, Părintele N. Steinhardt)

* * *

Pedagogia pâini

Duminica aceasta, numită şi a înmul­ţirii pâinilor, frea­mătă de bucuria pe care orice ospăţ cu Hris­tos o dăruieşte sufle­telor noastre. O zi lungă, obosi­toare prin încărcătura de minune şi de faptă prin care toţi cei prezenţi trecuseră. Cine mai ştie câte făcuseră mâinile lui Iisus şi câte inimi întorseseră cuvintele Sale către Dumnezeul Cel Viu. Mereu în astfel de momente oamenii obosesc şi uită de foame, ceva mai înalt hrănindu-i. Dar când Cel Ce Este Lumina cea lină a slavei lui Dumnezeu a îngăduit luminii celeilalte, create, s-aducă răcoarea serii (Mt XIV, 15), stoma­curile încordate de emoţie s-au destins, cerându-şi hra­na. Grija ucenicilor este înduioşătoare. Din atitu­dinea lor remarcăm că au învăţat deja câte ceva de la Mântuitorul şi poate că unul din lucruri este această duioşie către flămând şi însetat, cel care, tot Evan–ghe­­listul Matei ne zice în cuvinte cutremurătoare (Mt 25, 34-46), îi va arăta pe „a­ceşti mai mici“ porţi de aur în intrarea în Împărăţie.

Domnul le răspunde oa­recum „distant“ la prima ve­dere: „Daţi-le voi să mă­nân­ce“ (Mt XIV, 16). Seamănă într-o oarecare măsură cu re­acţia de la Cana Galileii cînd Hristos pare că nu reacţio­nează la rugăminţile mamei Sale, pentru ca, mai apoi, să prăznuiască, cer şi pământ „începutul minu­nilor“ (Ioan 2, 11). Această tensiune pedago­gică pe care Hristos o creează în astfel de momente obligă pe Ucenici nu la o adorare triumfalistă, ci la deschiderea ochilor, la vederea realităţii, aşa cum este ea. Ce să fi remarcat Hristos-Domnul în gândirea Ucenicilor de-i „for­ţează“ la a vedea reali­tatea? Posibil că, insuficienţi cres­cut în Duh, Ucenicii credeau că de-acum pot face toate ale Învăţătorului pentru că, e de presupus, să se fi simţit şi ei cum se simt as­tăzi cei cinstiţi de Avvă, „băgaţi în seamă“. De aici, probabil, şi reacţia Mântui­torului care, după ce împarte pâinea binecuvân­tând-o  şi dând-o de hrană mulţimii, îi pune pe Ucenici „să treacă înain­tea Lui de cealaltă parte a mării“ (Mt XIV, 22). Să nu credeţi că exagerăm exege­za. Textul Apostolului citit în Duminica aceasta oferă cheia (I Cor 1, 10-17): „Împă­rţitu-S-a, oare, Hristos?… Nu cumva Pavel s-a răstignit pentru voi, sau în numele lui Pavel aţi fost botezaţi?“ (I Cor 1, 13)… duhovnicească în contextul unor certuri şi împărţeli în funcţie de cei care-n chip văzut le-au dat darurile. Acest lucru îl sta­tuează Hristos nu din mân­drie, să nu fie aceas­ta în gândul nostru, ci din nece­sitatea aceea clară de a vedea dincolo de dar Dăru­itorul.

Ce ne mai învaţă împăr­ţirea pâinilor? Că tot lucrul se face cu binecu­vân­tare, dar între binecuvân­tarea pe care o face Hristos şi cea pe care o facem noi rămâne deferenţă clară, ca între orice lucru pe care-L face Dumnezeu şi lucrul pe care noi îl săvârşim. Tot din icoana înmulţirii pâinilor identificăm faptul că împăr­ţirea pâinilor se face cu adâncă disciplină, într-o ie­rarhie instituită de reali­tăţi (Hristos dă Ucenicilor, iar Ucenicii mulţimilor , Evan­ghelia după Marcu (6, 39) fiind mai atentă în descrierea disciplinei „litur­gice“, dacă vreţi, a momen­tului (des­criind cum oame­nii şedeau cete, cete jos pe iarba verde …). şi aici, la Marcu (6, 45) se insistă pe obligativitatea pe care Hristos o impune Uce­nicilor în părăsirea acelei adunări des-flămânzite. În teologia „anarhică“ pe care o propovăduiesc sectarii (şi nu-mi retrag cuvântul) în care fiecare face ce-l taie capul în ansamblul liturgic, în care se citeşte ce pericopă vine mai la îndemâna vorbitorului, şi se roagă cum îi dă „duhul“ personal, această Evanghelie, ca multe alte pericope este uitată. Se ia din ea doar faptul că pâinea se înmulţeşte, nu şi ierarhia împărţirii ei în popor şi nu disciplina „mân­cării“ ei.

  Pentru că aici este miezul (ca să rămânem în sfera pâinii) toată structura mărturiei de credinţă ce are ca finalitate Euharistia. Şe­dem în adunare liturgic-dumnezeiască, mijlocirea, cuvântul de învăţătură, măr­turia, mărturisirea de cre­dinţă, toate acestea – şi toată prezenţa reală a Mân­tu­itorului Hristos – fac din această icoană evan­ghelică, pagină de aur în pedagogia „pâinii care vine de sus“ (Ioan 6, 32). De altfel, în context identic, Evanghelia de la Ioan păstrează şi cuvintele pe care, de ni le-am aminti mai des, am scăpa de o mulţime din ispitele care diluează teologia zilelor noastre. Căci scris este: „Nu pentru că aţi văzut minuni Mă căutaţi, ci pentru că aţi mâncat din pâini şi v-aţi săturat. Lucraţi nu pentru mâncarea cea pie­ritoare, ci pentru mâncarea ce rămâne şi în viaţa veşnică pe care v-o va da Fiul Omului, „căci pe EL Şi-a pus pecetea Dumnezeu-Tatăl!“ (Ioan 6, 26-27).

Aceasta le-o cere Hristos Ucenicilor Săi. Să vadă dincolo de realitatea văzută, într-un spaţiu al veşniciei şi-al eshatologicului, realitatea dumnezeiască a mântuirii. Să înţeleagă cuvântul care zice: „Eu sunt Pâinea vieţii; cel ce vine la Mine nu va flămânzi, şi cel ce crede în Mine nu va înseta niciodată“ (Ioan 6, 35).

Căci, în esenţă, această înmulţire a pâinilor este re­petiţia generală a Ospăţului Stăpânului Hristos, la care suntem chemaţi de fiecare dată „cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste“ (Liturghia Sf. Ioan Gură de Aur), ospăţ în care pururea trebuie să mărturisim şi să credem că El este cu ade­vărat, Hristos Fiul lui Dum­nezeu Celui Viu… Că El este Pâinea vieţii (Ioan 6, 48).

 O, de-am mânca dintr-însa şi nu ne-ar mai flămânzi sufletele altfel decât după cele ale lui Dumnezeu…

După acestea se liniş­teşte furtuna la cuvântul Cuvântului. Semn că aşa-i mereu după ce Pâinea cea cerească vindecă tulburările noastre.

Pr. conf. univ. dr. Constantin Necula 
din ”Iubesc, Doamne, ajuta neiubirii mele” 
Editura «Oastea Domnului» – Sibiu

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Do NOT follow this link or you will be banned from the site!