Vorbirea fratelui Traian (Bucureşti) la nunta de la Lozna (Botoşani) – mai 1981
În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh!
Din toată inima spunem: Slăvit să fie Domnul!
Am citit cu câtva timp în urmă un articol scris de fratele Traian Dorz despre adunarea Oastei Domnului care a avut loc în 12 septembrie 1937.[1]
Printre minunatele cuvinte care au fost scrise acolo, le-am găsit şi pe acestea pe care le spun exact aşa: „Steagul dragostei flutura peste toţi. Nici unul nu era mare şi nici unul nu era mic. Toţi eram egali. Iar dragostea coboară orice deal şi ridică orice vale”.
Steagul dragostei, poate ca niciodată, a fluturat şi peste strângerea noastră începând de aseară. Nu ştiu cine s-a putut ruga în felul acesta, ca Dumnezeu să poată da o binecuvântare atât de mare, la care foarte mulţi dintre noi nici nu ne‑am aşteptat şi nu ne-am gândit.
Steagul dragostei a fluturat peste vorbirea fiecărui frate. Steagul dragostei s-a putut vedea în fiecare poezie. Steagul dragostei s-a putut vedea mai ales în fiecare cântare.
Ce frumos este şi ce minunat este când steagul dragostei flutură peste toţi! Când nimeni nu e mare şi nimeni nu e mic.
Ceea ce n-au putut face de-a lungul istoriei războaiele, ceea ce n-a putut face forţa, ceea ce n-au putut face universităţile şi raţiunea, a făcut steagul dragostei, a făcut dragostea lui Dumnezeu. În ce chip minunat ne-a unit Dumnezeu pe fiecare! Mă gândesc că suntem veniţi din atâtea colţuri de ţară, că avem în viaţa noastră atâtea feluri de educaţie… Ca oameni, ca structură pământească, avem în noi atâtea înclinaţii, dar, cu toate acestea, noi, care am simţit-o, care am văzut-o şi care am citit-o, am trăit-o aici… Pe feţele frăţiilor voastre am văzut lacrimi şi am zis: „Minunată lucrare face dragostea!”.
Şi vreau să amintesc aici un cuvânt al lui Gala Galaction care a fost rostit odată la o adunare – şi sunt şi eu fericit că pot să îl rostesc aici. El spunea: „Noi avem o limbă comună: iubirea. Să o vorbim în cuvânt înflăcărat. Să folosim această limbă comună a dragostei şi iubirii lui Hristos, care înfrăţeşte popoarele, care alungă urâtul, care alungă dezbinările şi împuţinările de fiinţe bune. Să ne iubim unii pe alţii cu adevărat, pe cât este cu putinţă”.
E un lucru minunat, este un lucru mare aceasta!
„Cel care iubeşte – zice Sfântul Apostol Ioan – este născut din Dumnezeu.” Să poţi iubi, în primul rând, trebuie să fii un om îndumnezeit, trebuie să fii, în primul rând, un om transformat.
Dacă am ajuns în starea aceasta ca să ne iubim unii pe alţii din toată inima, atunci să ştiţi că aici sunt cuprinse toate legile şi toţi proorocii.
Dragostea este steagul care flutură peste toţi, cum s-a spus că era şi la ultimul sfat general al Oastei Domnului din 1937. De aceea am spus şi noi astăzi tot aşa: „Dragostea este steagul care flutură şi peste adunarea noastră”. Duceţi‑vă acasă şi spuneţi şi celor care nu au putut să vină aici că dragostea a fost steagul care a fluturat peste toţi.
Începând de aseară şi până acum, nimeni dintre noi nu a fost mare şi nimeni dintre noi nu a fost mic. Toţi am fost egali, toţi am fost fraţi.
Duceţi-vă acasă şi spuneţi mai departe că suntem hotărâţi să rămânem până la moarte angajaţi în această Lucrare. Să nu părăsim Biserica şi nici voluntariatul Oastei. Vom rămâne până la sfârşit şi vom lupta în numele acestui steag al dragostei. Cu bucurie, dar şi cu nădejde că toate ostenelile şi luptele noastre nu vor fi acoperite nici de pământ, dar nici de ani.
Că timpul n-are nici o putere în faţa lui Dumnezeu. Că timpul este anemic, cum anemică este furnica în faţa puterii unui om, de exemplu. Că nici pământul şi nici anii nu ne-ar putea şi nu ne pot acoperi şi nu ne pot îndepărta de steagul dragostei lui Dumnezeu cu care Dumnezeu ne-a iubit şi pe care l-a plantat în inima noastră şi în adunarea noastră, şi în Lucrarea noastră.
„Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea – zice Sfântul Ioan –, încât a dat pe Singurul Său Fiu, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.” Şi, pentru că suntem într-un prilej aşa de fericit şi pentru că dragostea este steagul care flutură peste noi, aş vrea să vă pun o întrebare: Care dintre voi până în ceasul acesta n-aţi auzit şi n-aţi ştiut că poate Dumnezeu să iubească în felul acesta? Vreau să vă spun în mod sincer, poate că nu ne-am mai văzut până la ceasul acesta: dacă nu v-aţi apropiat de Domnul Iisus,
dacă nu aţi crezut încă în Dumnezeu…
dacă nu aţi pornit încă pe urmele Lui…
dragii noştri, nu mai staţi nici un moment deoparte. Apropiaţi-vă de El, Piatra cea vie, care este Episcopul sufletelor noastre. El ne-a iubit şi S-a dat ca Jertfă de Răscumpărare pentru sufletele noastre.
La un mormânt din Paris, groparii au observat că venea cineva în fiecare zi şi plângea şi se ruga la marginea lui. Şi ori de câte ori pleca, lăsa câte un buchet de flori la mormânt. Groparii s-au apropiat odată de cel în cauză şi l-au întrebat:
– Spune-ne, zic ei, te vedem în fiecare zi că vii aici, de multă vreme… În mormântul acesta cumva doarme tatăl dumitale?
– Nu, le răspunse el.
– Atunci mama dumitale?
– Nici, zise el.
– Atunci, desigur că vreun frate?…
– Nu!
– Dar cine e?
– Dragii mei, am să vă spun cine este aici… Era în vremea când îşi purta războaiele Napoleon şi ceilalţi. Şi aşa era legea pe atunci: cineva putea să te înlocuiască în război, să meargă el în locul tău. Eu aveam treisprezece copii când am fost chemat la război, dar un vecin vine la mine seara şi îmi spune: „Dragă vecine, rămâi acasă şi îţi creşte copiii, căci mă voi duce eu pe front în locul tău. Şi dacă va fi să mor, eu am să mor cu inima împăcată că am murit pentru cineva. Căci în urma ta ar rămâne treisprezece guri flămânde de pâine, dar în urma mea nu rămâne nimeni…” Şi a plecat şi a murit în locul meu pe front, iar ca recunoştinţă că el a murit în locul meu pe front, vin în fiecare dimineaţă şi în fiecare seară şi plâng la mormântul acesta care păstrează în el pe cel mai mare binefăcător al meu…
Cel mai mare binefăcător al nostru este Domnul Iisus Hristos. El a murit pentru noi. El, pe dealul Golgotei, pe Cruce, a cântat cântarea cea mai dulce care poate fi cântată vreodată în limba universală care există, care înfrăţeşte neamurile şi popoarele – şi care este dragostea.
George Enescu mărturisea cu un prilej şi spunea: „Arta ori este iubire, ori nu este nimic!”.
Pentru a face artă nu-i neapărat nevoie să ştii să şlefuieşti piatră cu ciocanul şi cu dalta; ci a face artă este să ştii să iubeşti cu adevărat. A face artă nu înseamnă neapărat să ştii limbi străine sau să ştii cine ştie ce lucru mare. Nu-i neapărat să fii savant, om mare sau profesor, ci să ştii să iubeşti. A face artă înseamnă a şti să iubeşti şi a şti să iubeşti înseamnă a face artă.
Noi, toţi cei care iubim, noi facem artă. „Dragostea a fost steagul care flutura peste toţi” – s-a spus la acel sfat general al Oastei din 1937. Aşa trebuie să şi rămână în Oastea Domnului. Dragostea să fie steagul care să fluture în toate veacurile, până când va voi Dumnezeu să ţină steagul acesta sus în Biserica noastră şi în neamul nostru, şi în poporul nostru; şi pentru toţi cei care vor mai fi chemaţi de Dumnezeu în mod special şi aduşi din întuneric la lumină, ca să guste părtăşia dragostei lui Dumnezeu. În Lucrarea acesta lăsată moştenire de înaintaşii noştri, le dorim din toată inima celor care vor veni după noi să păstreze steagul Oastei tot fluturând biruitor în dragoste.
Steagul dragostei să fluture, pentru că ne înfrăţeşte, ne dă putere, ne înviorează, ne ridică din slăbiciuni, ne înflăcărează şi ne pune pe nişte aripi de vultur, cum niciodată nu ne-am gândit noi. Să ne grăbim, iubiţilor, ca, atâta vreme cât se mai spune „astăzi”, să ne iubim unii pe alţii cu atât mai mult cu cât ştim că vremea s-a scurtat.
O veche legendă din vremea abisinienilor vorbea despre oraşul Haran. Spune istoria că oraşul Haran a fost întemeiat acum 600 de ani. Totuşi el a păstrat şi păstrează şi azi unele obiceiuri proprii foarte vechi. În zorii zilei, spun unii care au fost pe acolo, şiruri lungi de locuitori se scurg pe cele cinci porţi, mânând cirezi de vite spre păşunile de pe dealuri şi de pe văi. Apoi seara, ei se înapoiază iarăşi cu legăturile de cereale, cu lemne şi cu nutreţ. Porţile se închid apoi cu străşnicie la asfinţit, dar păzitorii sau cei care fac de strajă la poartă strigă cu glas tare celor care încă n-au intrat: „Saile!” („Grăbiţi-vă!”)
După această chemare, poarta se închide, iar cei rămaşi afară trebuie să aştepte până în dimineaţa zilei următoare – dacă vor mai ajunge această dimineaţă. Căci pe afară umblă fiare sălbatice: şacalii, hienele, şi îi atacă. Şi mulţi dintre cei care rămân afară, dimineaţa sunt aflaţi morţi.
Iată, iubiţii mei fraţi şi surori şi cei care aţi venit pentru prima dată la o astfel de întâlnire minunată, iată că o astfel de învăţătură minunată ne arată şi oraşul din Abisinia. De aici noi trebuie să înţelegem că mântuirea noastră e intrarea pe Poarta Vieţii. Prin Poarta despre care zice Domnul Iisus: „Intraţi pe poarta cea strâmtă, căci largă este calea care duce la pierzare şi strâmtă este calea care duce la viaţă şi foarte puţini intră pe ea”. Să ne grăbim să intrăm pe Poarta acesta strâmtă până mai este ziuă, până se mai spune „astăzi”. Vine noaptea, iubiţii mei fraţi şi surori, vine noaptea… Poarta se va închide când străjerul morţii va striga: „Saile!”
Strigăm şi noi: „Grăbiţi-vă!”, curând s-a sfârşit, s-a terminat cu totul! „Saile!” – iubiţilor fraţi şi surori şi ascultătorii noştri iubiţi: Grăbiţi-vă, grăbiţi‑vă, căci vine moartea! Grăbiţi-vă, căci se apropie sfârşitul. Mântuitorul spune: „Lucraţi până este ziuă” şi intraţi până mai este ziuă, căci vine noaptea, vine moartea, când nimeni nu va mai putea lucra şi nimeni nu mai poate intra pe Poartă.
În viaţa Bisericii noastre şi în vremurile noastre, există, lăsată de la strămoşii noştri, credinţa că, după ce omul moare, se mai pot face pentru el rugăciuni. Dar pentru mine şi pentru tine care am auzit Cuvântul, [dacă nu vrem să-l împlinim], nu se mai poate face nimic, pentru că noi vom pleca cu ce ne-am pregătit. Mântuitorul spune: „…şi nu vreţi să veniţi la Mine, ca să aveţi viaţa. Voi veţi muri în păcatele voastre”.
Nu vă înşelaţi singuri!…
Am fost la o înmormântare, la un unchi al meu, cu mulţi ani în urmă. Vă rog să mă credeţi că am fost la multe înmormântări, dar niciodată nu am trăit sentimentul pe care l-am trăit atunci. Nu era o înmormântare a unui credincios, ci era o înmormântare în mod lumesc, cu mâncare şi băutură la marginea cimitirului şi a gropii, cu mâncare şi băutură acasă. Dar ca rudă, m-am dus, şi vă spun că am trăit cel mai puternic sentiment din viaţa mea. După ce părintele şi-a făcut datoria sa după cum l-a învăţat Biserica, a cerut un hârleţ şi mi-a cerut mie să-l ţin de o mână, să nu alunece în groapă, căci pământul în părţi era înclinat în jos… Iar el a luat hârleţul şi a făcut în cele patru părţi ale gropii patru cruci şi a zis aşa: „Pecetluim mormântul acesta până la cea de-a Doua Venire a Domnului, în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.” Şi a făcut în cele patru colţuri ale mormântului un semn al crucii cu hârleţul, patru gropiţe mici… „Pecetluim mormântul acesta până la cea de-a doua venire a Domnului, în Numele Sfintei Treimi”. Şi a întins hârleţul de-o parte şi de alta. Mi-am adus atunci aminte, cu un puternic simţământ, ce spune în cartea lui Iov: „Atunci când omul moare, rămâne întins şi nemişcat, este dus în mormânt şi i se pune o strajă la mormânt”. Îngerul ne pune la mormântul nostru sigiliul până la Venirea cea de-a Doua a Mântuitorului nostru.
Iată, acum de sărbători, de 1 mai, s-au sigilat toate intreprinderile şi instituţiile de stat şi nu are nimeni dreptul să rupă sigiliile, decât cei autorizaţi.
Părintele sigilează mormântul când ne pune în groapă pe noi şi numai atunci când vine Hristos, la cea de-a Doua Venire, se rupe sigiliul, şi noi suntem găsiţi în mormânt exact aşa cum ne-am dus şi cum ne-am pregătit pentru această întâlnire mare: ori împăcaţi cu Dumnezeu, ori neîmpăcaţi cu Dumnezeu!…
Şi spunem fără ruşine că nu mai este nimeni – dacă-L alungăm pe Dumnezeu – nu mai este nimeni altul care să ne sprijine în mormânt, care să fie alăturea de noi în groapă… Se pune sigiliul şi aşa ne găseşte Domnul.
Cum în limba abisiniană „saile!” înseamnă „grăbiţi-vă!”, să ne grăbim şi să intrăm încă din timp în Împărăţia lui Dumnezeu, cât încă mai suntem în viaţă, nu la moarte, căci atunci:
„Cu-o pomană şi cu-o slujbă,
raiul nu-l vei dobândi!”
Semnul dragostei de la nunta aceasta a dovedit că încă mai este timp şi încă mai este loc, cât încă n-am trecut din viaţa aceasta în cealaltă…
„Mai este loc, mai este har
la nunta Ta…”
Aşa spune o cântare.
Îl rugăm pe Domnul să ne ajute şi pe fraţi îi rugăm din toată inima să ne înţeleagă şi să ne sprijine în lucrare. A amintit aici foarte frumos fratele Micu. Îi rugăm pe fraţi să ierte când mai greşim în cuvânt. Fraţilor, noi nu avem alte încredinţări străine, dar mai greşim în vorbirea noastră fără să ne dăm seama; greşim într-un anumit fel. Frăţiile voastre, vă rugăm să ne iertaţi. Dar nu ne condamnaţi, căci cunoaştem şi suntem conştienţi că vom răspunde în faţa lui Dumnezeu de fiecare cuvânt, de fiecare sfat pe care l-am dat în adunarea lui Dumnezeu.
În Cuvântul Sfânt scrie: „Cine nu greşeşte în vorbire este un om desăvârşit şi poate să-şi ţină în frâu tot trupul său”. Şi faptul că greşim în vorbire dovedeşte că încă nu suntem chiar aşa cum trebuie, dar avem nădejde în Dumnezeu că vom ajunge şi noi, cu anii, la vremea noastră, în stare să nu mai greşim în vorbire. Deci Domnul să ne ajute şi vă rugăm şi pe frăţiile voastre acum, la capăt: „Grăbiţi-vă, grăbiţi-vă să intraţi în Împărăţia lui Dumnezeu!” S-ar putea ca niciodată în viaţă să nu mai avem o astfel de chemare şi de dorinţă vie! Veniţi acum la Dumnezeu, câtă vreme se poate spune „Astăzi”!
Negustorul priceput, când găseşte ocazia… că de multe ori dai haina de pe tine, care valorează 400 de lei (din lipsă), cu 25 de lei… şi atunci negustorul priceput nu scapă ocazia de a lua haina aceasta, ca să o vândă mai târziu cu un preţ mai mare. Omul priceput foloseşte astfel de prilej. Dumnezeu cheamă! Sunt nişte ocazii minunate şi rare din viaţa noastră.
Facă Domnul ca, aşa cum spune Enescu şi Gala Galaction, că „iubirea este o limbă universală”, nu numai aici să o cântăm cu „artă”, ci să o cântăm şi dincolo, în Împărăţia Domnului, când va veni să ne trezească din morţi şi să ne aducă în Casa Dragostei, unde steagul Dragostei va flutura în toate veşniciile peste noi toţi.
Slăvit să fie Domnul!
[1] Articolul Pe Aleea Filozofilor, acum nouă ani, din «Isus Biruitorul» nr. 5-6 din 15 febr. 1947 (n. ed.)
Strângeţi fărâmiturile / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, 2010 – vol. 1
