Să retrăim minunea frumoaselor izbânzi
din anii tinereții cu steaguri fluturate,
când tremurau toți leii, înfrânți de mieii blânzi,
când răsunau toți munții de imne-nflăcărate!
Să retrăim fiorii frumosului elan
când apăsam pe pluguri în lung și-n lat, pe creste,
când greul grâu de aur mustea în orice lan,
umplând de veselie hotarele aceste.
Să retrăim căldura frumosului sărut
cu gene-nlăcrimate și inima fierbinte,
când, mai de preț ca frații, nimic nu ne-a părut,
când ne spuneam iubirea în lacrimi, nu-n cuvinte!
Să reaprindem iarăși frumosul foc de-atunci
să ardă-n noi hățișul de-ncredințări străine,
să ne simțim cu toții din nou ca niște prunci
ce-ngenuncheați cu mama învață să se-nchine.
Atunci gusta-vom iarăși frumoasele izbânzi
din sfânta ostășie cu steaguri fluturate
și frații ce sfâșie – vor fi iar frații blânzi
și genele cu ură – iar gene-nlăcrimate!
de Traian Dorz, din Cântarea Biruinței
