Oastea Domnului

Sfântul Antonie cel Mare și rigoarea misionară

Sfântul Antonie cel Mare s-a impus în conștiința Bisericii universale, fiind pomenit de toată lumea creștină la 17 ianuarie.

Cuviosul Avva Antonie a avut o așa de mare influență asupra creștinilor cu modul lui de viață și cu înțelepciunea lui, încât a „depopulat cetățile de locuitorii lor și a populat pustia cu colonii de sfinți” (Patericul Mare, p. 25).
Tânãrul Antonie a părăsit lumea pentru viețuirea în pustie, la auzul a două cuvinte din Evanghelie. Primul cuvânt avea în vedere lepădarea de lume: „De voiești sã fii desăvârșit, mergi, vinde averea ta, dã-o sãracilor și vei avea o comoarã în cer! Dupã aceea vino și urmeazã-Mi” (Matei 19, 21). Cel de-al doilea avea în vedere o totalã încredințare în purtarea de grijã a lui Dumnezeu: „Nu vă îngrijiți de ziua de mâine!” (Matei 6, 34). Și alții au împlinit aceste porunci, fiecare la măsura sa, dar Sfântul Antonie, prin viețuirea sa, le-a împlinit desăvârșit, deplin. De fapt, aceasta este însușirea comună a Părinților pustiei: împlinirea Evangheliei lui Hristos la măsură desăvârșită, dumnezeiască, deplină, maximală, radicală.

De numele Sfântului Antonie sunt legate două mari comunități monastice. Una ar fi numărat, la moartea cuviosului, 10.000 de calugări, alta, 5.000 de călugări. Sfântul Atanasie cel Mare ne spune că toți se minunau de Sfântul Antonie și nimeni n-ar fi îndraznit să puna la îndoială că el era darul lui Dumnezeu făcut lumii.

În scrierile care ne-au rămas de la Sfântul Antonie, întâlnim câteva indicii despre rigorile și condițiile pe care trebuie sã le îndeplineascã misionarul. Mai întâi, Cuviosul ne spune că la bunătate și înțelepciune, însușiri de bază ale misionarului, se ajunge prin multã osteneală: „Este cu neputință să se facă cineva dintr-o dată bărbat bun și înțelept. Trebuie gând stãruitor, viețuire, încercare, vreme, nevoințã și dor dupã lucru bun… Dar astfel de oameni se gãsesc rar” (Filocalia I, cap. 40). Sfântul stăruie asupra faptului că la bunătate și înțelepciune nu se ajunge „dintr-o dată” și „într-un ceas”, ci „prin stăruință de vreme îndelungată” (Filocalia I, cap. 64).

Sfântul Antonie ne spune că nu poți să vindeci și să luminezi, dacă mai întâi nu ești vindecat și luminat. „Zis-a Avva Antonie: Părinții cei de demult, când mergeau în pustie, întâi se vindecau pe ei înșiși și, făcându-se doctori aleși, vindecau și pe alții: Iar noi, ieșind din lume, mai înainte de a ne vindeca pe noi, îndatã începem a vindeca pe alții; și întorcându-se boala asupra noastră, se fac nouă cele de pe urmă mai amare decât cele dintâi și auzim de la Dumnezeu zicând: Doctore, vindecă-te mai întâi pe tine” (Patericul egiptean, Pentru Avva Antonie, cap. 40). Aceste constatări amare le fac mereu străjerii de vârf ai Bisericii.

Nu dă Hristos cuiva porunca de a ieși la predică mai înainte de a fi ajuns la vindecare. Nu aduce nici o cinste lui Hristos și Bisericii Sale cel care iese la predicã mai înainte de vindecare și curățire, iar cel care, prin nevoințe și osteneli, a ajuns la vindecare este de mare folos lumii în care trãiește, fie că iese sau nu la predică.

În aceste vremuri de întuneric și de orbie sufletească, este mare nevoie să-i ajuți pe oameni sã afle calea mântuirii, de aceea nu intimidăm râvna misionară în sine, ci vrem să examinăm cu mai multă rigoare dorința unora de a predica în fața mulțimilor, de a se afirma, de a se pune cu orice preț în frunte. La mulți dintre aceștia, Sfântul Antonie nu le-ar face semn să tacă?!

Atât cei puși de Hristos să fie în fruntea Bisericii Sale, cât și cei chemați să fie misionari în ascuns, își vor vedea roadele în măsura în care împlinesc cele trei condiții indicate de Marele Antonie: Să fii bun, adicã cu duh de jertfã! Să fii înțelept, adicã bogat în cuvânt! Să fii vindecat, adică mort față de lume și față de patimi. Batem pasul pe loc, nu pentru că nu este predică și cuvânt, ci pentru că cei care împlinesc aceste trei condiții, potrivit sfântului Antonie, „se găsesc rar”.

Pr. Petru RONCEA

Lasă un răspuns