Home Sfințenie și vulnerabilitate

Sfințenie și vulnerabilitate

Sfințenie și vulnerabilitate

Sfântul nu este un supraom. Nici măcar Hristos n-a fost. Mai mult decât atât, Hristos S-a identificat nu doar cu echilibrul fiinţei noastre omeneşti, ci şi cu vulnerabilităţile şi nenorocirile ei. Încă din prima zi a vieţii Sale pământeşti, El a simţit ce înseamnă să fii obosit, flămând, părăsit, duşmănit şi dispreţuit, arătându-ne astfel că locul în care omul se naşte şi creşte pentru Împărăţia lui Dumnezeu este asemănător unei „creşe” aşezate în mijlocul unui câmp de luptă. Deşi aici omul se va simţi ocrotit de Domnul şi de îngerii şi sfinţii Săi, va realiza şi faptul că pentru a putea supravieţui va trebui să ajungă cât mai repede la „sabie şi scut”, aşa cum ne îndeamnă şi fratele Traian Dorz în versurile sale: „Grăbiţi-vă să creşteţi, viteji ostaşi de mâne, / mai repede s-ajungeţi la sabie şi scut.”. Pe măsura creşterii sale el va realiza şi faptul că nu doar cei mici sunt vulnerabili, ci şi cei mari, şi că nu doar copiii au dreptul la pocăinţă, ci şi părinţii. Că Biserica nu este formată din oameni invincibili şi perfecţi, ci din mărşuitori spre desăvârşire întru milostivire, aşa cum ne arată Mântuitorul Hristos: „Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv” (Luca 6, 36). De aceea Sfânta Tradiţie şi Sfânta Scriptură nu a cosmetizat viaţa sfinţilor, proorocilor sau apostolilor, prin eliminarea pasajelor mai puţin plăcute din viaţa lor, aşa cum fac cei care vor să se erijeze în lideri religioşi ai vreunei biserici sau formaţiuni religioase, nici să pună pe umerii credincioşilor sarcini peste putinţa lor de a le purta.

Revelator în acest sens este cuvântul Sfântului Isaac Sirul, care ne îndeamnă: „De nu te linişteşti cu inima, linişte-ţi măcar limba. Şi dacă nu poţi pune rânduială în gânduri, pune rânduială măcar în simţuri. Şi de nu eşti singur în cugetul tău, fii singur măcar cu trupul tău. Şi de nu poţi lucra cu trupul tău, întristează-te măcar în cugetul tău. Şi de nu poţi sta la priveghere, priveghează măcar şezând pe patul tău, sau chiar întins pe el. Şi de nu poţi posti două zile, posteşte măcar până seara. Şi de nu poţi până seara, păzeşte-te măcar să nu te saturi. De nu eşti curat în inima ta, fii curat măcar în trupul tău. De nu plângi în inima ta, îmbracă-ţi în jale măcar faţa ta. De nu poţi milui, vorbeşte măcar osândintu-te ca un păcătos.De nu eşti făcător de pace, fii măcar neiubitor de tulburare. De nu poţi fi sârguincios cu fapta, fii măcar în cugetul tău netrândav. De nu eşti biruitor asupra păcatelor, măcar să nu te mândreşti faţă de cei vinovaţi. De nu izbuteşti să închizi gura celui ce bârfeşte pe fratele tău, păzeşte-te măcar să nu te faci părtaş în aceasta cu el” (Sfântul Isaac Sirul, „Opere ascetice”).

Din păcate, lumea are idei fixe despre cum ar trebui să fie Biserica sau Oastea, iar noi ne consumăm încercând să părem ceea ce crede lumea că suntem. Să nu ne amăgim! Creştinul sau ostaşul este şi el om. Sau ar trebui să fie, aşa cum ne atenţionează fratele Traian Dorz: „Tu n-ai putut să fii un sfînt / şi nici un geniu pe pământ, / acestea au un unic rost, / – dar om, nici om, de ce n-ai fost? // Tu n-ai putut să ’nalţi cetăţi, / nici fapte mari şi largi s-arăţi, / un bine mare, n-ai putut / – dar mic, nici mic, de ce n-ai vrut? Pentru a ne ajuta să înţelegem cât de importante sunt cele care par a fi mici în viaţa noastră duhovnicească, Părintele Iosif Trifa scrie către cei care se plângeau că nu se mai pot organiza adunări mari ale Oastei: „Eu, fraţii mei, pun mare preţ pe adunările cele restrânse de fraţi. Eu pun mai mare preţ pe adunările celor doi-trei, decât pe adunările cele mari. După atâtea adunări mari n-a mai rămas nimic. A fost un vânt trecător. Eu mă tem de multe ori să nu rămânem cu un fel de „paradă” a adunărilor mari. Nu cumva toţi să-şi bată capul după „adunări mari” – şi să neglijeze adunările cele mici, cele restrânse prin care trăieşte focul Oastei. Cele mai multe oşti s-au făcut prin cei„ doi-trei” şi trăiesc prin cei „doi-trei” (Preot Iosif Trifa – „Ce este Oastea Domnului”).

Aşadar, putem spune că ostaşii nu devin creştini model prin nişte însuşiri miraculoase, ci prin autenticitatea umanităţii lor. Stăpâniţi de frică şi de vulnerabilităţi, iar uneori de naivităţi sau alte slăbiciuni omeneşti, ostaşii sunt chemaţi să înţeleagă că biruinţa nu stă în puterea lor, ci în mila şi ajutorul lui Dumnezeu şi în capacitatea lor de a rămâne într-o unitate a legăturii frăţeşti. E singura în care pot afla oricând ajutoare care să-i scoată din orice impas şi orice încercare.

Preot Gheorghe MANOLE
articol publicat în săptămânalul duhovnicesc al Oastei Domnului,
”Iisus Biruitorul”,Anul XXVIII, nr. 51 (1131) 11-17 DECEMBRIE 2017

error

Author: admin

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *