„Şi, pe alocuri, vor fi cutremure de pământ“… (Matei 24, 7)

Pe lângă alte multe răutăţi şi urgii pe care le-au avut, anii de după război au fost plini şi de cutremure de pământ. Nu trece lună în care să nu se audă despre „cutremure pe alocuri“.

În anul 1924 a fost groaznicul cutremur din Japonia, în care au pierit peste trei sute de mii de oameni. Anii 1927 şi 1928 au fost nişte ani ai cutremurelor. În anul 1928 a fost şi cutremurul din Balcani care a ţinut două luni.

Sunt şi aceste cutremure un semn al vremilor ce le trăim.

Despre cutremurele de pământ, ştiinţa are trei păreri. Unii spun despre cutremure că sunt stârnite de nişte uriaşe goluri ce s-ar afla în pântecele pământului. Alţii spun că de un strat de pământ care este încă în fierbere, care nu s-a răcit de tot. Şi iarăşi, alţii spun că atracţia soarelui şi a lunii ar mişca scoarţa pământului. Ştiinţa nu ştie nici azi cauzele adevărate şi precise ale cutremurelor.

Lucrul acesta îl ştie numai credinţa. Nu ştiinţa, ci credinţa e chemată să explice cutremurele de pământ. Cutremurele de pământ sunt grăiri despre tăria şi puterea lui Dumnezeu. Cutremurele vorbesc celor necredincioşi, celor mândri şi îngâmfaţi despre puterea lui Dumnezeu. Domnul de sus este „Cel ce caută spre pământ şi îl face pe el de se cutremură, Cel ce se atinge de munţi şi ei fumegă“ (Ps. 103, 32). „Cutremurat-ai pământul, Doamne, şi l-ai tulburat pe el“ (Ps. 52). „Să se teamă de Tine tot pământul şi să zică: cât sunt de înfricoşate lucrurile Tale!“ (Ps. 65, 3).

În vreme de cutremur poate afla omul cât este de slab şi de neputincios faţă de Făcătorul lui şi al lumii. Cutremurul ia omului reazemul cel mai sigur ce-l are: pământul de sub picioare. Cutremurul prăbuşeşte toate reazemele cele pământeşti ale omului. Atunci numai se arată ce preţ mare are reazemul cel sufletesc, reazemul credinţei. Oraşe şi sate întregi s-au prăbuşit în Bulgaria într-o clipă de vreme, ca nişte ridicături făcute de nişte biete furnici.

Înainte de cutremurul din Bulgaria, în oraşul Fili­popoli, un bogătan îşi sfârşise de zidit un palat. Şi tocmai în preseara cutremurului dăduse un mare banchet, de bucuria intrării în casele cele noi. Dimineaţa era pe stradă, abia scăpat cu fuga, numai cu hainele de noapte pe el. Palatul său era una cu pământul. Într-un alt loc, pământul s-a crăpat şi a înghiţit case şi oameni.

Cutremurele sunt, mai departe, o strigare şi o chemare a Domnului Dumnezeu către oameni şi popoare, să se lase de răutăţi. Cutremurul este un semn prin care Domnul vorbeşte cu neamurile pământului. „Tulbura-se-vor nea­mu­rile şi se vor spăimânta cei ce locuiesc pe pământ de semnele Tale, Doamne“ (Ps. 64, 8). De ani de zile avem mereu astfel de semne care „tulbură neamurile şi le înspăimântă“. Şi războiul a fost un astfel de semn. Şi plăgile ce ne îmblătesc şi cutremurele şi toate celelalte frământări sunt tot atâtea semne prin care Domnul ne arată că într-o clipeală ne poate trimite pieirea şi ne cheamă să ne lăsăm de răutăţi. „Luaţi învăţătură, ca nu cumva să se mânie Domnul pe noi“ (Ps. 2, 12).

Cei ce locuiau pe un vulcan

În Japonia, ţara vulcanilor şi a cutremurelor, un om şi‑a luat îndrăzneala şi s-a aşezat cu casa tocmai sus, unde fusese gura unui vulcan ce se stinsese. După el, altul şi altul.

N-a trecut mult şi un sat întreg s-a înfiripat pe locul unde vulcanul mai înainte scuipa foc şi cenuşă. Anii trecură şi oamenii uitară pe ce fel de loc stăteau. Deveniră nişte oameni vestiţi de răi, beţivi, suduitori, desfrânaţi etc. Îşi băteau joc de chemările mântuirii.

Dar ce s-a întâmplat? Într-o noapte, tocmai când satul avea petrecere şi chef, pământul începu a bubui. Vulcanul îşi deschise gura şi într-o clipă satul şi oamenii se scufundară în adâncul pierzării.

O, cum nu se gândesc oamenii că şi noi locuim pe un astfel de „vulcan“! În zilele noastre plouă cenuşă vulcanică, o arătare că Domnul Dumnezeu într-o clipeală ne poate pierde. Şi totuşi oamenii nu se înspăimântă şi de răutăţi nu se lasă.

Se bucura pe timp de cutremur…

Pe timpul unui cutremur, când lumea era îngrozită şi înspăimântată, o femeie credincioasă stătea plină de linişte şi bucurie. Se bucura pe un timp de groază şi de spaimă.

– Ce-i cu tine, femeie, o întrebă un om, de te bucuri pe o groază ca asta, când şi cei necredincioşi se cutremură?

– Tocmai pentru asta mă bucur, răspunse femeia, că-i văd pe necredincioşi cutremu­rându-se în faţa puterii lui Dumnezeu. Eu mă bucur că Tatăl meu cel Ceresc Îşi arată puterea… Eu mă bucur că am în cer un Dumnezeu atât de puternic, de poate scutura pământul… Eu mă bucur văzându-i pe cei necredincioşi cutremurându-se în faţa puterii lui Dumnezeu şi m-aş bucura şi mai mult dacă prin asta L-ar afla pe Dumnezeu… Doamne, deschide-le lor ochii cei sufleteşti, să Te vadă!

Părintele Iosif Trifa, din volumul „Trăim vremuri biblice”