Ce frumos e salutul acesta şi ce bucurie că ne putem saluta astfel! Mi-amintesc şi de vremea comunistă când aveam acest curaj, această iubire, această nebunie de a ne saluta astfel şi de a ne recunoaşte că suntem ostaşi! Ce îmbrăţişare caldă era atunci! Şi acum ar putea fi la fel…şi cred că este. Nu-i aşa că tresăriţi de bucurie când, fiiind undeva în tren, sau la vreun loc aglomerat şi auziţi pe doi ,,străini” zicând ,,Slăvit să fie Domnul!”? Apoi, mergeţi către ei, îi salutaţi la fel şi bucuria se revarsă în ambele sensuri…
Iubesc Oastea şi ostaşii fiindcă prin ea , prin ei, L-am aflat pe Domnul şi frumuseţea ortodoxiei…că de fapt, cum s-a spus mai sus, Oastea asta face: dă cojile deoparte, pentru ajunge la Hristos, pentru a-L slăvi, pentru a trăi cu El şi ca El şi pentru a-L mărturisi…
Ortodox=dreptmăritor creştin
Ca ostaşi trebuie să fim lumină, trebuie să fim cei dintâi, să fim ortodocşi activi, să fim un ferment bun între ortocşii pasivi…Prin smerenie şi iubire…
Eu zic să ne îmbrăţişăm în gândurile noastre şi în dorurile de mântuire şi să cântăm cu drag o cântare atât de frumoasă:
Oastea Ta, Iisuse, va urma plăcut
calea rânduită ei de la-nceput,
fie şi nainte ca-n trecut de grea,
ea până la capăt calea-şi va ţinea.
Fii mereu, fii mereu, fii mereu,
Mare Dumnezeu, cu oştirea Ta,
oricât va lupta – să Învingă,
să Învingă ea, să Învingă ea.
Prima-nvăţătură şi credinţa ei
le-a ţinut curate prin toţi anii grei;
nici În suferinţe, nici În ispitiri,
n-a călcat cuvântul primei ei iubiri.
Zestrea ei de lacrimi şi cântări i-a fost,
prin atâtea lupte, steag şi adăpost;
nevinovăţia duhului curat
i-a fost apărarea prin tot ce-a-ndurat.
Încă vor fi lupte, poate şi mai mari,
vor fi şi fii vrednici, vor fi şi fugari,
vor fi şi Înfrângeri, ca şi biruinţi,
dar ea Îşi va ţine drumul din părinţi.
Nici se va abate, nici va lepăda
rostul care Domnul l-a avut cu ea.
De va fi să moară, va muri luptând,
urmele cinstindu-şi, steagul sus ţinând …
( Traian Dorz )
Miram
