Soare-al veşniciei mele
ce-n extaz, plângând, Te-ador,
oare când afla-mi-voi stâmpăr
nesfârşitului meu dor?
Oare când, pe Braţu-Ţi dulce,
fruntea-mi grea de străluciri,
voi putea să-mi plec, în pacea
negrăitei fericiri?
Inima ce-a ars atâta
de-al iubirii sfânt suspin,
când afla-şi-va lângă Tine
aşteptatul ei alin?
Ochii ce-n adâncu-atâtor
mii de lacrimi s-au topit,
când se vor scălda-n lumina
Slavei Chipului Dorit?
Când, cu-aceste două braţe
ce de-o viaţă se întind,
voi putea-n sfârşit ca poala,
măcar poala, să-Ţi cuprind?
Când putea-Ţi-voi numai Ţie
spune multul meu amar
care-mi arde, răstignită,
inima-ngropată-n jar?
Când, uitând chiar şi de Slava
Raiului de haruri greu,
nevăzând pe nimeni altul,
vom fi numai Tu şi eu?
Când, căci zilele şi anii
trec aşa de cătinel,
şi-acest lut mă ţine parcă
în cătuşe de oţel?
Când, o, Soare Drag, Iisuse,
că n-am aripe să zbor,
anii-s lungi cât nişte veacuri
şi mi-e dor, mi-e dor, mi-e dor!…
TRAIAN DORZ din ”Cântarea Cântărilor mele”, ediţia a II-a
Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2014
