Dintre toate întâlnirile propuse omului în istoria lumii, aceea cu Dumnezeu pare cel mai greu de realizat. Mereu pe fugă, omul modern nu se deosebește de cel de altădată sau de prima dată (dacă ținem să ne raportăm la Adam și Eva). O încărcătură de mediocritate constantă erodează parcă bucuria acestei întâlniri. O grabă măsurată în pontajul vremii ce o trăim. Iar Dumnezeu Întrupat, mereu atins de graba noastră, caută încă să se facă re-cunoscut, în atâtea și atâtea moduri. O dramă ne paște. Aceea a firii umane plictisite de moralisme și truisme de gândire, mediocrizată de media ori mediatizată drept perfect mediocră… Tensiunea aceasta a plictisului, congenital parcă omului modern, ține locașurile pline, dar inimile le menține goale, lipsite de sensul plinirii Întâlnirii. Suntem asemeni celor din vremea Mântuitorului; nu-L recunoaștem nicicum ca să-I putem urma. Sau, după spusa Arhimandritului Zaharia Zaharou, trăim tragedia omului despărțit de inima sa. De aceea, spune el, „devine un scop al vieții ca cineva să-și cunoască inima și, de acolo, să se înfățișeze dinaintea lui Dumnezeu” (vol. Răscumpărând vremea, Cluj, 2014, pg. 7). Întreaga rumoare din jur, care constituie mereu zgomotul de fond al vieții cotidiene, nu ne mai îngăduie să ne ascultăm inima. De aceea, înainte de a-L recunoaște pe Dumnezeu, avem nevoie să ne recunoaștem ca oameni.
Dintre culturile care ne-ar putea salva din nebunia vremii, Părinții au identificat una plauzibilă: cultura ascultării. Cuvintele Părintelui Sofronie de la Essex devin astfel motorul unei gândiri crescute în Duhul Sfânt, care, deși se referă la monahism, poate fi raportată și la celelalte forme de mărturie creștină: „În nevoința ascultării duhul omului se învață a se da pe sine răstignirii. Dureroasă întru început, răstignirea se preface apoi într-o deschidere a brațelor sufletului ce voiește a cuprinde în sine, de este cu putință, întreaga deplinătate a ființei. Dată ne este porunca a iubi. Dacă această dragoste ar fi fost realitatea ființei noastre, de prisos ar fi fost a ni se da porunca de a dobândi iubirea. Iubirii, firească îi este ascultarea, precum urii îi este împotrivirea. Fără cultura ascultării, omul rămâne în chingile morții păcatului” (vol. Taina vieții creștine, 2014, pg. 22). De aici dorința omului care-și caută mântuirea de a vindeca frica și rana de moarte prin ascultare și limpezire a idealului său sufletesc. E clar că nu putem trăi mereu sub presiunea supraviețuirii cotidiene, când suntem chemați, de fapt, să trăim! Nu, omul nu trăiește ca un rob viața sa, decât în măsura în care se comportă ca atare. Hristos ne îndeamnă să slujim ca niște stăpâni, să fim stăpâni slujind. Și lecția e pentru toți, cu bunele și mai puțin bunele noastre!
Pr. conf. univ. dr. Constantin Necula
