Dumnezeieştile porunci, în număr de zece, pe care le aflăm înscrise în Sfânta Scriptură (Ieşire 20, 2-17), sunt cunoscute sub denumirea de «Decalog». Ele au fost date de Dumnezeu proorocului Moise să le propovăduiască poporului evreu, pentru ca acesta să trăiască în conformitate cu ele.
Tâlcuirea primei porunci: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Cel ce te-am scos din pământul Egiptului, din casa robiei. Să nu ai alţi Dumnezei afară de Mine“ (Lev. 20, 2-3).
Porunca aceasta arată în mod clar că trebuie slăvit şi cinstit un singur Dumnezeu, nicidecum mai mulţi. Acesta este Dumnezeul dezrobirii evreilor care au fost supuşi unui regim de exterminare. Ea se adresează nu numai evreilor, ci, deopotrivă, şi creştinilor pe care Mântuitorul Iisus Hristos, prin ale Sale Patimi pe Cruce şi prin Învierea Sa, i-a eliberat de osândirea cea grea a păcatelor şi a fărădelegilor.
Pentru a o putea îndeplini, fiecăruia dintre noi ni se cere a ne împodobi viaţa cu trei virtuţi de mare preţ: credinţa, nădejdea şi dragostea, singurele în stare să ne păstreze în legătură strânsă şi continuă cu Unul singur Dumnezeu, Dumnezeul cel Adevărat.
Cine sunt cei care păcătuiesc împotriva acestei prime porunci? Cei care sunt stăpâniţi de cuvinte deşarte, superstiţioase, precum tot felul de vrăjitorie, chemarea sufletelor celor morţi, ghicit-telepatie şi alte stăpâniri de felul acesta. În categoria acestora pot fi încadraţi toţi cei care se iubesc pe ei mai mult decât pe Dumnezeu.
Tâlcuirea celei de-a doua porunci: „Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici un fel de asemănare a unui lucru din câte sunt în cer, sus, şi din câte sunt pe pământ, jos, şi din câte sunt în apele de sub pământ, să nu te închini lor, nici să le slujeşti“ (Ieşire 20, 4-5).
Porunca aceasta este o continuare firească a celei dintâi: explicitarea modului de cinstire a unui singur Dumnezeu. Ea opreşte cu desăvârşire orice fel de închinare faţă de orice fel de lucruri cioplite, cunoscute sub denumirea de „idoli“. Aceştia sunt născociri omeneşti la care, închinându-te, nu ai nici un folos, ci numai pagubă. În lumea antică, idolatria era foarte răspândită; mulţi se închinau şi divinizau soarele, focul, apa, stelele, luna etc. Iubirea de arginţi este numită de Sfântul Apostol Pavel „slujire la idoli“ (Col. 3, 5); tot asemenea, lăcomia la mâncări şi băuturi (Fil. 13, 19).
Dar icoanele?
Toţi idolii numiţi mai sus sunt răufăcători, pe când icoanele sunt reprezentări ale unor fiinţe reale. De aceea, prin închinarea la icoane mai mult se slăveşte Dumnezeu Care este minunat întru Sfinţii Săi. Închinându-se sfintei icoane, creştinul nu se închină unui lucru cioplit, unei forme idolatre; nu se închină lemnului, aurului sau argintului din care ea este făcută, ci lui Dumnezeu şi Sfinţilor: „Închinându-ne lor, învăţăm ce a făcut Dumnezeu pentru mântuirea noastră şi cum trebuie să fim noi recunoscători faţă de Dumnezeu“ (Vasile, Episcopul Oradiei, Cuvântări liturgice, pg. 40).
Icoanele ne învaţă cum trebuie să trăim şi cum trebuie să devenim. Ele sunt Biblia mereu deschisă în faţa ochilor noştri. Ceva şi mai preţios: „Ele au puterea de a transmite adevărurile dreptei credinţe în frumuseţi mai presus de fire“ (Ibidem, pg. 41). Temeiul cinstirii sfintelor icoane ni-l dă însăşi Întruparea Fiului lui Dumnezeu, naşterea Sa din Curata Fecioară Maria. O astfel de naştere a constituit prima icoană în lumea creştină.
Cât priveşte închinarea şi cinstirea Sfintei Cruci, o săvârşim în temeiul că prin unele ca acestea aducem slava cuvenită Celui care pentru noi şi pentru a noastră izbăvire din păcate S-a răstignit pe ea.
Tâlcuirea poruncii a treia: „Să nu iei numele Dumnezeului tău în bătaie de joc, că nu va lăsa Domnul nepedepsit pe cel ce ia în deşert Numele Lui“ (Ieşire 20, 7).
Sfânta Scriptură ne învaţă în repetate rânduri: „Sfânt este Domnul Dumnezeul nostru, Sfânt este Numele Lui“. Gura Sfântului Apostol Pavel glăsuieşte: „Numele lui Iisus Hristos este un nume mare, mai presus de orice nume, în faţa căruia tot genunchiul să se plece: al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor dedesubt“ (Fil. 2, 9-10). Ca atare, Numele lui Dumnezeu trebuie slăvit şi nu batjocorit prin înjurături sau blesteme, jurăminte mincinoase etc. Cât de grave sunt înjurăturile ne arată Sfântul Vasile cel Mare în cartea Comentarii la Psalmi, aşa mărturisind: „Cel ce înjură Numele lui Dumnezeu dă o palmă peste obrazul Acestuia“.
Cu privire la jurământ, prin intermediul căruia se invocă Numele lui Dumnezeu, Mântuitorul ne învaţă: „Să nu te juri nicidecum, nici pe cer, nici pe pământ; să fie cuvântul vostru da, da şi nu, nu, iar ce este mai mult decât acestea de la cel rău este“ (Matei 5, 34).
Tâlcuirea poruncii a patra: „Adu-ţi aminte de Ziua Domnului şi o sfinţeşte pe ea. Şase zile să lucrezi şi-ţi fă în aceste zile toate treburile tale, iar ziua a şaptea este Ziua Domnului Dumnezeului tău, pentru aceea a binecuvântat-o şi a sfinţit-o“ (Ieşire 20, 8-10).
Această poruncă ne învaţă două lucruri şi anume: datoria muncii în cele şase zile ale săptămânii şi datoria de a sărbători ziua a şaptea ca zi de odihnă închinată Domnului.
Într-adevăr, munca este o datorie pentru fiecare creştin, căci spune Sfântul Apostol Pavel: „Dacă nu voieşte cineva să lucreze, acela nici să nu mănânce“ (II Tes. 3, 4). Munca dă posibilitate omului să-şi câştige în mod cinstit cele necesare traiului; ea ne dezvoltă puterile trupeşti şi sufleteşti. Mai mult decât atât, munca este şi un izvor de virtute. Ne luminează mintea, ne întăreşte voinţa, aduce răbdare, stăpânire de sine, potoleşte şi alungă ispitele. După învăţătura Vechiului Testament, poporul evreu a ţinut şi ţine şi azi, ca zi de odihnă, sâmbăta, în amintirea eliberării sale din robia egipteană. Creştinii însă prăznuiesc Duminica, pentru că în această zi a înviat Mântuitorul Iisus Hristos din morţi, aducându-ne izbăvirea din robia păcatelor. Într-o zi de Duminică S-a pogorât Duhul Sfânt peste soborul Apostolilor (Fapte 2, 1). În prima zi a săptămânii, care este Duminica, primii creştini se adunau şi frângeau pâinea (Fapte 20, 7), adică se uneau deplin cu Hristos Cel înviat în zi de Duminică. Iată de ce creştinii prăznuiesc Duminica de aproape două mii de ani.
Cele patru dumnezeieşti porunci pe care le-am tâlcuit se referă cu adevărat la datoriile noastre faţă de Dumnezeu, la slăvirea şi, mai ales, la iubirea ce trebuie să I-o acordăm. Se cade a-L iubi pe Dumnezeu nu numai pentru cele arătate anterior, ci şi pentru faptul că El este iubire (I In. 4, 16) şi pentru că El ne-a iubit mai întâi pe noi (I In. 4, 19).
Preot Ioan NĂFTĂNĂILĂ
