Titlul de mai sus mi-a fost sugerat de un afiș aflat într-o bisericã de la țarã, unde era reprezentat un monah, cu degetul la gurã, în semn de „Liniște în bisericã!”… și, dedesubt, scria: „Îngerii tac în bisericã, iar noi vorbim?”… Titlul cu pricina s-a constituit în cel din fruntea acestui material, cã am vãzut acolo, în bisericã, cum tinerii erau atenți la sfintele rugãciuni, iar niște bãtrânele șușoteau, privind în stânga și în dreapta, deranjând pe cei din jur. Și, apoi, dupã ce am plecat spre casã, înțelesul acestor gânduri mi s-a extins pe alte planuri. Am gândit cã tot așa se întâmplã, de multe ori, și în familiile noastre, în adunãrile noastre, în relațiile dintre noi.
Dacã – în adunãrile noastre și în paginile Foii „Iisus Biruitorul”, precum și ale Revistei „Timotheos” și „Timoticã” – rostesc deja tinerii și copiii este semnul binecuvântat cã un viitor frumos și cu nãdejdi nebãnuite așteaptã Neamul, Biserica și Oastea Domnului. Și cred puternic cã toți cei ajunși pãrinți, ori bunici ai acestor copilași și tineri se bucurã cu o bucurie negrãitã de astfel de minunate realizãri. Da, viitorul poporului și Bisericii noastre este astfel asigurat!
Acum însã aș dori sã scot în evidențã un alt aspect: dacã unui copilaș în creștere, pãrinții nu i-ar permite sã încerce sã vorbeascã pânã ce nu va ști sã pronunțe fiecare cuvințel clar și deslușit, ce s-ar alege de viitorul acelui copilaș? Ar mai avea el curajul de a vorbi în prezența acelor pãrinți? Nicidecum! La fel, dacã unui copil sau tânãr nu i s-ar permite de cãtre pãrinții sãi duhovnicești sã rosteascã un cuvânt în adunare pânã ce nu va scoate idei pertinente precum un vorbitor iscusit, când credem cã ar mai putea el sã se formeze în aceastã privințã? Cãci oricare dintre noi, cei maturi, am fost timizi la început o vreme sau mai mult timp. Sã nu uitãm asta niciodatã! Iar dacã avem înțelegere cu copiii și cu tinerii pânã ce se vor forma în prezența noastrã, încurajându-i de fiecare datã, nu vor întârzia sã se arate rezultatele la care nãzuim. Ce bucurie va umple sufletele noastre atunci! Și ce folos duhovnicesc vor avea toate sufletele care se vor îmbogãți din astfel de cuvântãri!
Sã considerãm cã am înțeles acest adevãr și l-am pus în practicã. Un lucru însã este de mare însemnãtate dupã aceea: vorbitorul trebuie sã știe, de la bun început, cã ceea ce va obține perseverând nu este al sãu și nu va avea niciodatã a se considera un cineva cã iese în fruntea unei mulțimi. Ci trebuie sã se simtã, de fiecare datã, ca la început: neîndeajuns de crescut duhovnicește și destul de primejduit sufletește. Astfel, sentimentul acesta îl va þine smerit cu inima pe tot parcursul vieții. Apoi, cel care l-a inițiat în cuvânt va avea grijã permanent sã-l urmãreascã și sã-l corecteze când este necesar acolo unde are nevoie sã fie corectat. Printre altele, sã-i arate cã vorbirea trebuie sã fie scurtã, clarã și concisã, dupã principiul fratelui Traian Dorz, care zice: Dacã-n douãzeci de vorbe / ai ceva sã ne spui nouã / și poți spune-n douã vorbe, / aflã-le pe alea douã! Trebuie sã știm cã auditoriul nu are nevoie de înșiruire de idei fãrã sens sau de adevãruri deja arhicunoscute. Ci de „strãfulgerãri ale Duhului Sfânt”, cum zice Pãrintele Iosif. Iar pentru aceasta trebuie viețuire sfântã, cuget curat, rugãciune, duh umilit, inimã înfrântã și smeritã. Nicidecum orgolii și pãrere înaltã de sine!… Și cum acestea nu se cultivã decât pe un teren prielnic, trebuie desțelenit continuu acest teren al inimii noastre. Așadar, bãtrânii sã se facã inițiatori ai tinerilor care trebuie sã învețe a-L mãrturisi pe Mântuitorul Iisus Hristos.
Slãvit sã fie Domnul!
Fratele Costel BALAN
