E bine să ştim că nu rămâne decât ceea ce este de la Dumnezeu. Tot ceea ce este pornire omenească, tot ceea ce pleacă din interes şi voie omenească nu durează, n-are trăinicie, nu ţine; piere cum piere fumul şi cum se topeşte ceara de faţa focului. Sunt zeci şi sute de tovărăşii omeneşti: pentru ajutorarea celor săraci, pentru răspândirea credinţei, pentru răspândirea gândurilor bune şi pentru alte multe scopuri de tot felul.
E bine însă să băgăm de seamă că mai toate aceste mişcări îşi au începutul în câmpia Şinear. Toate s-au înfiinţat din voinţe omeneşti şi lucrează după statute, regulamente şi rânduieli omeneşti. Ţinta lor (nemărturisită), pe care nici veacul nostru luminat n-ar putea s-o tăgăduiască, este să asigure interese omeneşti şi să înalţe numele omului. Credinţa însă zăreşte în aceste tovărăşii un mare cusur: din ele este izgonit Dumnezeu. I se dă omului o cinste atât de mare, încât se merge până la a‑L înlocui pe Dumnezeu; cuvântul omului are precădere faţă de cuvântul Celui Preaînalt. E folosită, ce-i drept, şi Sfânta Scriptură adeseori, dar numai atât cât dictează interesul şi voia omenească. Această încercare de a-l ridica pe om, fără ajutorul văzut şi adeverit al lui Dumnezeu, înseamnă ridicarea omului la o înălţime atât de mare, că-i va veni ameţeală şi va cădea într-o zăpăceală fără nădejde şi într-un prăpăd fără leac.
Pentru cel care are ochi duhovniceşti nu-i greu de-a recunoaşte amestecătura, oricât de ascunsă ar fi ea. Îngăduiala lucrurilor nepotrivite cu Evanghelia, îngăduinţa faţă de păcat, cinstirea peste măsură a omului fac să se vadă că Dumnezeu nu este acolo. Temelia tare a lui Dumnezeu stă nezguduită, având pecetea aceasta: Domnul cunoaşte pe cei ce sunt ai lui; şi oricine rosteşte numele Domnului să se depărteze de fărădelege! (II Tim. 2, 19). Unde se duce casă bună cu păcatul, Dumnezeu nu poate să fie.
Câtă deosebire însă în tovărăşiile unde se găseşte Dumnezeu! Acolo e viaţă, e pace. Sunt daruri ale Duhului, ce se pot arăta în voie, nefiind „opreliştile“ pe care le aduce „rân-duiala“ omenească. Unde se găseşte Domnul, omul e micşorat şi dispare pentru a face loc Celui care singur trebuie să domnească şi să poruncească în inimi: Iisus Hristos Mântuitorul. Această tovărăşie a lui Dumnezeu sfârşeşte în slavă; aceea a omului, în zăpăceală. Cea dintâi porneşte cu ajutorul Sfântului Duh şi ţinteşte la mărirea lui Hristos; cea din urmă porneşte cu puterea lumească a omului căzut şi are drept ţintă mărirea omului.
Dacă suntem călăuziţi de Sfântul Duh, vom pricepe că această chemare a noastră este o chemare cerească şi că locuinţa noastră, partea noastră, nădejdea şi moştenirea noastră sunt acolo unde „Hristos şade la dreapta lui Dumnezeu“. Şi atunci niciodată nu vom fi ispitiţi de chemările serbede, de pacea searbădă a oamenilor şi niciodată nu vom dori ceva statornic în lume, nici vreun nume, nici vreo cinste sau vreo comoară pământească. Chemarea cerească nu este o vorbă goală sau o învăţătură fără putere; dacă nu este un fapt dumnezeiesc, n-are nici un preţ.
Ioan Marini, din vol. “Gânduri creştine” (vol. 1)
1 Comment