Un frate: „Toţi ereticii aşa spun: dacă nu eşti cu noi, nu te mântui. Sărmanul de mine nu ştiu ce să fac. Roagă-te deci Domnului ca Domnul să mă încredinţeze prin faptă care este credinţa cea adevărată”.
Un Bătrân: „Stai în chilia mea, şi nădăjduiesc că Dumnezeu îţi va descoperi adevărul”…
Ceea ce lipseşte timpurilor noastre nu este atât argumentarea logică, cât luminarea dumnezeiască. În vremurile de confuzie, unii au fost scăpaţi de rătăcire prin descoperire dumnezeiască, prin intervenţii miraculoase. Întâlnim deseori oameni aşa de mult ataşaţi ideologic şi sentimental de anumite încredinţări, încât ştim bine că numai prin minune mai pot fi izbăviţi.
În Limonariu, o carte cu fapte minunate din vieţile sfinţilor, ni se vorbeşte despre cum a fost scăpat de înşelare un frate cu numele Teofan, care nu mai ştia ce să creadă. El s-a apropiat de un Bătrân care i-a spus că este în rătăcire şi l-a îndemnat „să se întoarcă la sfânta, sobornicească şi apostolească Biserică”. Fratele i-a răspuns deznădăjduit: „Toţi ereticii aşa spun: dacă nu eşti cu noi, nu te mântui. Sărmanul de mine nu ştiu ce să fac. Roagă-te deci Domnului ca Domnul să mă încredinţeze prin faptă care este credinţa cea adevărată”. Atunci Bătrânul i-a spus: „Stai în chilia mea şi nădăjduiesc că Dumnezeu îţi va descoperi adevărul”. Lăsându-l pe fratele în peşteră, s-a dus la ţărmul Mării Moarte şi s-a rugat pentru el. În aceeaşi zi, fratele vede pe cineva înfricoşător stând în faţa lui şi spunându-i: „Vino şi vezi adevărul!” Şi, luându-l, l-a dus într-un loc întunecos, cu miros urât şi cu foc, şi-i arătă în mijlocul focului pe Nestorie şi pe Teodor, pe Eutihie şi pe Apolinarie, pe Evagrie şi pe Didim, pe Dioscor şi pe Sever, pe Arie şi pe Origen şi pe alţi câţiva. Iar cel ce i-a arătat i-a spus: „Dacă-ţi place locul, rămâi în credinţa ta! Dar dacă nu vrei să încerci chinul acesta, vino la Biserica cea sfântă şi sobornicească, aşa cum ţi-a pomenit Bătrânul” (Limonariu, cap. 26).
Din această relatare se impun trei lucruri de mare însemnătate. În primul rând, vedem că Bătrânul nu încearcă să-l convingă pe fratele pe cale obişnuită. Bătrânul era convins că fratele este aşa de captiv încredinţării sale încât numai pe cale miraculoasă mai poate veni salvarea lui. Asta ne arată că în unele cazuri nu prea mai are rost să porţi război pe cuvinte cu unii oameni, singura cale prin care ar putea veni izbăvirea lor fiind rugăciunea ca Dumnezeu să le arate cum ştie El adevărul. În al doilea rând, ştim că unele din scrierile lui Origen şi Evagrie, pe care i-a văzut fratele în întuneric, au intrat deja în tezaurul literaturii creştine, cuvinte care pot fi citite chiar şi în româneşte şi de care ne putem folosi toţi. Acest lucru arată în chip cutremurător că a îmbogăţi literatura creştină cu cuvinte înţelepte nu conferă autorului acelei scrieri aura sfinţeniei în chip obligatoriu. În al treilea rând, observăm că, atât Bătrânul cât şi fiinţa miraculoasă au vorbit fratelui nu despre întoarcerea la Biserică, la modul general şi abstract, ci despre întoarcere la „sfânta, apostolească şi sobornicească Biserică”. Dacă vorbeşti despre Biserică te mai ascultă unii, dar dacă începi a vorbi mai detaliat şi mai grav despre „sfânta, sobornicească şi apostolească Biserică”, te aştepţi să fii privit cu bănuială.
În viaţa Bisericii se vor desfăşura tot felul de evenimente. Ce bine ar fi să fim mai prudenţi şi să nu vorbim din deducţii şi din ghiciturile minţii, chiar dacă pentru noi acestea sunt „certitudini” şi „încredinţări neclintite”. Căci dacă s-ar mai găsi vreun Bătrân să se roage pentru noi, ca cel din cutremurătoarea istorisire de mai sus, multe din încredinţările noastre s-ar clătina şi s-ar prăbuşi, iar alipirea noastră de sfânta, apostolească şi sobornicească Biserică nu ar fi doar o vorbă de protocol şi nici o sintagmă de care ne-am cam plictisit, ci o mărturisire de credinţă spusă cu lacrimi în ochi şi cu vibraţii în glas. Chiar dacă în jurul Bisericii se mai construiesc şi alte clădiri ajutătoare, nu Altarul trebuie să fie conform cu ele, ci invers. Cel ce se ocupă cu „lucruri noi”, dar nu le cunoaşte bine pe „cele vechi” şi nu are o dragoste adâncă faţă de ele, totdeauna va sfârşi printr-un eşec sau prin tot felul de abateri şi devieri. Deşi acest principiu este mai strălucitor decât soarele, unii din cei ce spun mereu că „orbi am fost şi acum vedem” încă n-au ajuns să-l întrezărească.
Preot Petru RONCEA
