Mărturii

Alcoolul şi dobitoacele

Un dobitoc nu bea otrava pe care o bea omul, cea mai aleasă făptură a lui Dumnezeu

În chipul de alături se vede o mare ruşine pentru cea mai aleasă făptură a lui Dumnezeu, care este omul. Nişte chefuitori au prins o oaie şi umblă cu puterea să-i dea şi ei de băut din otrava lui Iţig Leiba, cârciumarul. Dar oaia se împotriveşte. Se apără cu toate puterile ei contra otrăvitorilor.

Vai, ce ruşine este acest chip pentru omul cel făcut după „chipul şi asemănarea lui Dumnezeu“! Un dobitoc nu bea otrava pe care o bea omul. O oaie, un dobitoc, se apără cu toată puterea contra otrăvii alcoolului, însă omul aleargă după această otravă şi o bea.

Dobitoacele păstrează rânduiala firii, rânduiala Domnului: ele beau numai apa cea curată şi binecuvântată. Însă omul, cea mai aleasă şi cea mai cuminte făptură a lui Dumnezeu, a stricat această rânduială: el nu se mai mulţumeşte numai cu darul cel scump al apei; el bea spirt, el bea alcool, el bea o otravă ce-i tulbură mintea, îi aţâţă poftele cele rele şi îl ticăloşeşte. Un dobitoc nu face acest lucru, dar omul îl face.

Psalmistul David a zis: „Şi omul în cinste fiind, nu a priceput, alăturatu-s-a cu dobitoacele cele fără de minte şi s-a asemănat lor“ (Psalm 48, 12). Dar de când a scris psalmistul aceste vorbe, omul a ajuns cu o treaptă mai jos. Cu beţia şi ticăloşia alcoolului, omul a  ajuns mai jos decât dobitoacele, pentru că dobitoacele nu beau otrava ce o bea el.

Ce lucru grozav!

De la adăpat…

Uitaţi-vă la chipurile de alături. Într-unul sunt vite, într-altul oameni (cred că veţi afla uşor în care sunt oamenii şi în care sunt dobitoacele).

Şi câtă deosebire! Vitele se întorc de la adăpat. Şi-au băut apa decare au lipsă şi se întorc liniştite şi mulţumite spre casă. În liniştea lor parcă este o rugăciune tăcută prin care mulţumesc Făcătorului pentru apa cea scumpă.

De la adăpat se întorc şi oamenii de alături. S-au adăpat o noapte întreagă la adăpătoarea cârciumii şi acum se întorc acasă cu urlete, cu înjurături, cu bătăi. S-au adăpat o noapte întreagă cu apa diavolului iar acum urlă şi înjură pe Făcătorul. Asta pentru că omul „are minte“ iar dobitocul n-are.

Ce ruşine este chipul de alături pentru creştinătatea noastră! – „Decât însăşi  dobitoacele cele necuvântătoare mai fără de simţire este beţivul – zice Sfântul Ioan Gură de Aur – că dobitoacele până atunci beau până când le este sete şi cu îndestularea încetează pofta. Iar acesta cu neînfrânarea întrece pofta şi s-a făcut decât cele necuvântătoare mai necuvântător“.

Ce lucru trist, ce lucru dureros!

Ce se înţelegeau doi măgari

despre stăpânii lor

Doi măgari, întâlnindu-se la un gard, astfel se înţelegeau:

Ce mai faci, fărtate? Cum te mai lauzi?

Rău, prietene, rău de tot. Stăpânul meu îşi face de cap. De câte ori plec cu el la drum, mă ia o groază. Când plecăm de acasă, îi om ca lumea; să tot trăieşti în slujba lui dar pe drum se schimbă de nu-l mai cunoşti. Se opreşte la un anumit fel de case, unde-i larmă mare (cârciuma), iar pe mine mă lasă afară în drum şi stau… stau… în frig, în ploaie, nemâncat şi nebăut. Iar când iese afară, parcă-i scos din fire; ia biciul mânios, mă bate, mă înjură. Eu nu ştiu ce fac oamenii la casele acelea, dar trebuie că li se face ceva în ele pentru că pe toţi îi văd ieşind de acolo parcă betegi; unii abia se ţin pe picioare, alţii sunt furioşi şi înjură şi strigă de te ia o groază. De altcum eu nu mă mir deloc că se betegesc oamenii în acele case căci eu stau numai afară şi totuşi când se deschide uşa, mi se face rău de duhoarea ce iese de acolo. Nasul meu nu poate suferi putoarea ce iese din acele case, d-apoi cei ce stau ziua întreagă în acea duhoare?… Oare ce-i cu oamenii care umblă pe la casele acelea, de înjură aşa grozav pe unul ce-i zic ei Dumnezeu?; trebuie că-i un om tare rău acest Dumnezeu de-L înjură aşa de grozav. Şi să-ţi mai spun ceva. Ieri am auzit pe stăpânul meu strigând din casa cea afurisită pe un om: prietene Ioane, hai şi tu înăuntru la un pahar. Dar cel chemat a răspuns: din partea mea, dragul meu, poate putrezi pagul la casa asta; au am intrat în Oastea Domnului şi piciorul meu nu va mai călca în veci în iadul acesta.

Ce oameni buni trebuie să fie aceştia care spun aşa – adaogă celălalt măgar – şi ce bine trebuie să le fie fărtaţilor noştri care sunt în slujba lor.

Astfel se înţelegeau doi măgari despre om, despre cea mai aleasă făptură a lui Dumnezeu. Poate mulţi vor fi crezut că aceasta este o poveste de râs, dar eu socot că este de plâns.

Părintele Iosif Trifa, din  “Alcoolul duhul diavolului”

Lasă un răspuns