Noi suntem chemaţi acum la un examen duhovnicesc. S-au ivit între noi tendinţe separatiste, dezbinătoare. Lucrează aceste duhuri, dumneavoastră ştiţi. Câte necazuri avem! În ce stare sufletească am fi noi toţi, dacă între noi ar fi armonie, unitate şi părtăşie frăţească în aceeaşi învăţătură! Nu credinţa dezbină. Învăţătura dezbină! Întâi vine învăţătura, apoi vine credinţa. Fiecare, după cum învaţă, aşa crede. Şi dacă noi am venit în învăţătura aceasta, trebuie să ne formăm credinţa după învăţătura aceasta. Cum spune Sfântul Apostol Pavel: „Ori ei, ori noi, noi aşa am vorbit şi voi aşa aţi crezut”. Ei, această credinţă care este la fel în toţi ne face pe noi să colaborăm, să lucrăm uniţi. Cine vine şi nu se uneşte cu duhul, cu grupul, cu unitatea, cu adunarea, cu frăţietatea, el face aceasta din pricină că are o altă învăţătură, diferită de a grupului, diferită de a adunării. Şi trebuie aici să opereze. Să opereze acolo, la rădăcina învăţăturii străine care-l dezbină de credinţă. Şi să corecteze învăţătura, pentru ca să ajungă să creadă la fel.
Noi avem aceeaşi învăţătură. Am venit în Lucrarea Oastei pe învăţătura adusă nouă de Părintele Iosif, care a mers în toate călăuzit de dogmele şi de învăţăturile Sfinţilor Părinţi şi ale înaintaşilor noştri. Rupţi de acestea, noi suntem pierduţi, oricare dintre noi. Fie ca grupare, fie ca individ. Cine se rupe de învăţătura aceasta se rupe de credinţă; cine se rupe de credinţă se rupe de unitate; cine se rupe de unitate este un om pierdut. Noi avem valoare şi putere numai câtă vreme stăm în unitatea frăţească.
Vă rog din toată inima pe frăţiile voastre, cei mai tineri, să mă înţelegeţi, să ne înţelegeţi. Noi am mers pe linia aceasta care ne-a rămas nouă respectând cu sfinţenie… am plătit cu sânge pentru că am rămas în învăţătura aceasta. Au trecut atâţia ani, atâtea nopţi… în care ni s-a cerut, sub ameninţările cele mai cumplite, lepădarea de credinţă şi renunţarea la Lucrarea aceasta. Dimineaţa trebuia să mă duc să spăl parchetul de sângele pe care îl vărsasem în noaptea care trecuse. Dar n-am vrut să… Au fost oameni care s-au lepădat. Domnul să-l ierte pe fratele Tudusciuc… În martie 1953, el s-a lepădat de această Lucrare, în lagărul de la Ghencea. Mi-a spus: „Mie să nu-mi mai ziceţi «Slăvit să fie Domnul»! Eu nu vreau să mai ştiu nimic de Lucrarea Oastei Domnului. Eu nu vreau să mai sufăr. Eu vreau să scap şi să plec”. A scăpat şi a plecat. După aceea şi-a închis poarta… Şi fratele Gicu, şi alţi fraţi care au trecut peste poartă (e aici fratele Gicu Petrescu), să-l vadă pe fratele Tudusciuc, peste poartă i-a silit să sară înapoi. Nici măcar nu i-a deschis uşa, să iasă pe poartă afară. Aşa s-a purtat cu fraţii. (…) Şi numele lui Tudusciuc e în toate cărţile noastre vechi de cântări şi în toate colecţiile foii «Isus Biruitorul» şi «Oastea Domnului» de la început…
Iată că, deşi ai pornit frumos şi ai luptat multă vreme frumos, la examenul credinţei, la examenul încercării, poţi să te lepezi. Şi atunci ce valoare mai are suferinţa şi răbdarea, şi vorba, şi cântarea, şi predica, dacă tu, la examen, te-ai lepădat de Hristos şi te-ai despărţit de fraţi?
Iată că mai sunt – nu numai el – atâtea alte exemple: Jarda Petre, care era la Rebrişoara, un as în nordul Ardealului atunci. Când a venit încercarea, repede a plecat, cu toţi şase copiii, şi a trecut la penticostali, ca să scape… Şi apoi a încercat să facă dezbinări sectare în mijlocul Lucrării Oastei, până când fraţii i‑au alungat şi Dumnezeu i-a nimicit pe toţi. Asta e urmarea şi fizică, şi sufletească a celor care se leapădă de legământ şi calcă lucrarea Duhului Sfânt.
De aceea, fraţilor, noi, care am făcut un legământ cutremurător cu Dumnezeu în faţa lui Dumnezeu şi în faţa îngerilor Săi, în faţa istoriei, în faţa veşniciei, un legământ pe care Tatăl l-a sfinţit cu Sângele Fiului Său şi l-a pecetluit cu puterea Duhului Sfânt, noi trebuie să ne dăm seama cutremurător de importanţa acestui legământ şi să nu ne abatem nici o iotă de la calea aceasta şi de la hotărârea aceasta. Oricât ar costa suferinţa statorniciei noastre, noi trebuie să dăm orice preţ. Pentru că vine vremea când vom fi răsplătiţi fiecare după felul cum am crezut şi cum am rămas statornici.
„Am plătit cu sânge… această învățătură”
Fratele Traian Dorz
De la adunarea de sfat frățesc de la Simeria – 18 iulie 1987
Strângeți fărâmiturile, vol. 5
