O scrisoare a fratelui Traian Dorz adresată fraţilor din Rediu şi din Pechea
Scumpii mei fraţi,
Slăvit să fie în veci Domnul nostru Iisus Hristos care, prin harul Său, ne-a răscumpărat din păcat şi, prin Cuvântul Său, ne-a învăţat să umblăm în neprihănire şi să trăim în pace. Şi oricine a avut cu adevărat parte de răscumpărarea prin har şi umblă în neprihănire nu poate trăi decât în pace. Întâi în pacea cu Dumnezeu, prin smerenie, apoi în pace cu fraţii, prin părtăşie, apoi în pace cu toţi oamenii – cât atârnă de el (Rom 12, 18). Această pace, de fapt, este şi dovada adevărată că neprihănirea aceluia nu-i numai o vorbă goală şi că răscumpărarea sa nu-i o amăgire. Oricine nu are, ca urmare, această trăire deplină în pace, mai ales în pace cu fraţii şi familia în care l-a aşezat Domnul, acela se înşală asupra răscumpărării sale şi asupra neprihănirii… Cine nu le are pe acestea )este orb, umblă cu ochii închişi şi a uitat că a fost curăţit de vechile lui păcate” (II Pt 1, 9). Dar pentru că marele înşelător satana le dă acestor suflete nesmerite tocmai falsa încredinţare că ei stau cel mai bine decât toţi, ei nu mai primesc nici o îndreptare, nici un îndemn şi nici o mustrare şi astfel ei nu mai pot fi salvaţi. În această nefericită stare, cu un astfel de om, nu-i altceva de făcut, decât ori să încerci să trăieşti împreună cu el în lupte şi dezbinări lăuntrice, ori să o rupi odată şi pentru totdeauna cu cel care este în această stare, după cuvântul de la Tit 3, 10.
Alegând prima cale, a trăi împreună cu cel care este mereu o piatră colţuroasă care nu se agaţă în zid oricum o pui, pare că fereşte ruperea şi pare că salvează „unitatea”, dar numai pare. Că, în realitate, ruperea este şi unitate nu-i. Fiindcă acela are un alt duh, o altă învăţătură, un alt Iisus (II Cor 11, 4).
El va strâmba mereu Cuvântul, pentru a se îndreptăţi pe el. Va nesocoti orice îndemn bun, spre a se apăra pe el şi încredinţările lui neascultătoare şi nesupuse. Astfel, de la fiecare întâlnire cu el, te vei întoarce mâhnit şi tulburat. Poţi să-ţi scoţi sufletul, chinuindu-te să-l convingi, el nu se va lăsa. Poţi să-ţi storci ochii în lacrimi pentru el, el nu se va clinti. Ştim Cuvântul sfânt că îndărătnicul nesupus şi neascultător de fraţi nu mai poate fi salvat. De aceea ne porunceşte: „…feriţi-vă şi depărtaţi-vă de el” (Rom 16, 17). „Să fie pentru tine ca un păgân şi vameş” (Mt 18, 17). „Să nu-l primeşti în casa ta, nici să nu-i zici «Bun-venit!»” (II In 10). Ba, cât de departe merge Sfântul Pavel, el, care a scris I Corinteni 13, când le spune galatenilor (Gal 5, 12) sau filipenilor (Flp 3, 2) [că] orice convieţuire cu cel ajuns în această stare este imposibilă fără pagube şi fără necazuri pentru lucrarea lui Dumnezeu. Rămânând împreună cu cel care nu vrea şi nu vrea să se unească în chip desăvârşit cu fraţii şi cu Lucrarea frăţească nicidecum, te vei chinui în fiecare zi şi noapte, îţi vei irosi toate puterile în zadar şi vei fi ca cel care tot vâsleşte într-o luntre legată de o buturugă. După ani de osteneli, te vei pomeni tot acolo, ba încă mai rău.
Alegând calea a doua, vei avea un şoc puternic la început, ca la orice operaţie, dar odată tumoarea scoasă, organul sănătos se va reface şi, prin puterea Aceluia care ne-a spus că acesta este singurul mijloc de vindecare, totul se va vindeca şi întregi curând (II Tes 3, 6).
Când lucrurile ajung aşa că, după zeci de ani, tot nu vrea cel neascultător să asculte şi cel dezbinat să se unească, se dovedeşte că, într-adevăr, nu-i altă cale mai potrivită decât a te feri de el şi a te depărta. Un astfel de om nu se va mai îndrepta niciodată. Nici Dumnezeu cel Bun şi Iubitor nu mai are nici o speranţă pentru el, dacă Cuvântul Sfânt spune: „…depărtează-te de el”!!!
Noi am încercat 30 de ani cu cei pentru care ne-am mai pus în primejdii încă o dată la Poiana Braşov. Dar s-a dovedit până la capăt că astfel de oameni nu mai pot fi salvaţi. De fiecare dată s-au făcut tot mai răi – şi nu mai buni. Acum i-am încredinţat pe totdeauna judecăţii lui Dumnezeu şi răsplăţii Lui, a Cărui Lucrare o strică, ai Cărui copii îi tot tulbură, pe ai Cărui slujitori îi tot râd şi pârăsc. Şi El le va plăti după faptele lor.
Nimeni dintre noi nu-l poate feri pe semenul său de soarta pe care şi-o alege singur şi de urmarea faptelor pe care, cu îndărătnicie împotrivitoare, urmează să le tot facă.
De ani de zile tot urmărim cu îndurerare şi strângere de inimă necazul pe care fr. voastre de la Rediu îl tot aveţi cu câteva suflete care ţin cu îndărătnicie şi nesupunere şi păstrează cu tărie nişte încredinţări primite dintr-o învăţătură străină Frăţietăţii noastre. Un duh deosebit, o evanghelie alta, o învăţătură deosebită de cea pe care am primit-o de la început (I In 2, 24). Din pricina aceasta, adunarea vă este mereu împărţită, sufletele tulburate, pacea nimicită, numele hulit şi rodul împrăştiat. Şi deci aveţi acolo – ca pildă fericită – adunarea din Pechea. Totuşi nici unii din cei vinovaţi nu iau seama şi nici unul din ei nu se îndreaptă, fiindcă nu vor. Acest lucru va fi mereu aşa până când vă veţi hotărî fr. voastre, ceilalţi, să faceţi operaţia salvatoare.
Şi această stare de lucruri nu este numai la Rediu, în părţile acelea, ci mai este încă în câteva alte adunări, unde se impune la fel o lucrare de hotărâre ca acolo. Cred că a sosit timpul unei astfel de hotărâri, care a început de la Poiana [Braşov], cu cei din frunte. Şi va trebui să fie urmată de toţi până la capăt, căci altfel amestecătura aceasta nu numai că nu-i va salva pe aceia – fiindcă s-a dovedit că nu vor ei să se mai salveze –, ci îi va pierde şi pe alţii, care sunt lesne crezători şi care vor mai cădea în laţul făţărniciei acestora care se prefac fraţi (II Cor 11, 15).
După cum în 1935 a trebuit operaţia cea grea împotriva duhului literist ucigaş, aşa va trebui şi operaţia împotriva duhului sectarist tot aşa de ucigaş al Mielului Oastei. Cum duhul literist de atunci n-a nimicit decât pe cei care îi erau daţi lui, tot aşa nici duhul sectar de acum nu va nimici decât pe cei care, din pricină că n-au păstrat dragostea de fraţi în ascultare şi adevărul învăţăturii dintâi, Dumnezeu Însuşi i-a lăsat în mâna acelui duh înşelător de care s-au alipit (II Tes 2, 9-12). Pe cine nu caută să se salveze singur, – nici Dumnezeu nu mai luptă să-l salveze. Păcatul dezbinării e atât de mare, încât e mai uşor păcatul sinuciderii (Lc 17, 1-2). Dar pentru că aceşti oameni sunt atât de încredinţaţi că rătăcirea lor este adevăr, nimeni nu-i va mai putea salva niciodată. Pentru că îngâmfarea lor dispreţuieşte pe oricine nu este ca ei – şi împotriva oricui ei se ridică cu sfidare. Acesta este duhul lor, duhul care i-a orbit, duhul orbului care îi conduce la groapa în care se aruncă singuri, cu voia lor.
Prin aceste câteva lucruri constatate în toţi lungii şi greii ani ai luptelor Oastei Domnului, n-am vrut decât să vă facem cunoscute nişte adevăruri dureroase, dar reale. Nici nu vrem să vă silim ca fr. voastre să urmaţi una sau alta din cele două căi arătate mai sus, – dacă însă n-aţi ajuns la încredinţarea la care am ajuns noi toţi fraţii, cu privire la aceste lucruri. Precum şi să vă arătăm încă o dată starea în care poate cădea oricine nu rămâne în smerenie şi curăţie între fraţi, în Lucrarea Domnului.
fr. T.D.
Strângeţi fărâmiturile / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, 2010 – vol. VI
