Au trecut cele câteva zile de la sărbătoarea Naşterii Domnului şi greul, slăbiciunile, durerile, bătăile inimii devin tot mai apăsătoare. Celula-i mică, strâmtă, întunecoasă. Aerul, greu mirositor. Ne e frig. Lumina slabă ce străbate prin cele şase gratii din fier ne stânjeneşte ochii, diminuând luminozitatea.
Stau ca într-un mormânt, aşteptând cu răbdare ziua de an nou, cu dorințe noi şi gânduri noi.
Ne-am înțeles aşa cum puteam, prin semnale, câteva celule şi hotărârăm pentru miezul nopții să ținem o oră de rugăciune, în care să mulțumim Tatălui Ceresc pentru grija ce ne-a purtat-o în anul ce a trecut. Să-I cerem ajutorul pentru anul în care intrăm. Să se îndure de suferinţele şi necazurile noastre şi ale întregului popor. Să ne întoarcă la El şi El să Se întoarcă spre noi, ca să primim cu bucurie Vestea cea bună a Evangheliei Domnului Iisus, Mântuitorul nostru.
La terminarea timpului de rugăciune, colegul de celulă cu care ne rugam în Duhul şi în şoaptă, mi-a spus că așa ceva nu mai făcuse de când era copil şi îngenunchea cu mama sa.
„Ce bine mă simt acum — spuse el— după rugăciunea aceasta!”. Această stare îmi deschide prilejul să-i vorbesc mai mult şi să mă apropii de inima lui.
Se face târziu, după părerea noastră, ora doisprezece sau unu noaptea, când primim cu bucurie urările de an nou, prin bătăile cu degetul în pereți. Plini de bucurie, răspundem.
Pereții cu bătăile se alarmează tot mai mult, continuând aproape o jumătate de oră…
Lipsa de hrană, celula rece, întunecoasă, durerile şi celelalte stări apăsătoare au influenţă şi asupra memoriei. De multe ori nu mai ştiam să mă rog şi atunci şopteam: „Doamne, Tu ştii că Te iubesc, vino în ajutorul meu!”
Redau mai jos câteva gânduri în felul cum veneau, atunci:
M-am logodit cu Tine azi, lisuse, Mirele meu drag,
Şi Te aştept mereu în prag, lisuse, Scump, să vii degrab.
E noapte-afară şi-i târziu, doar câinii latră a pustiu.
Stiu… nu-i departe, va sosi a nunții fericită zi.
lisuse, Mirele meu drag, cununa Ta de Împărat
Când aşeza-o-vei pe cap, vor înfrunzi şi cedrii toți
Si lumea nouă-Ți va cânta, slăvind pe veci mărirea Ta
Si lunca se va-mpodobi cu albii crini mirositori
Căci mare este slava Ta şi-n veci de veci va fi aşa.
Înlăcrimat, îmi aminteam de ceea ce lăsat-am acasă, o soție iubitoare şi îndurerată, lipsită de hrana zilei de mâine, cu mari greutăți, şi, în cuvinte simple, încercam în taină să o mângâi:
Ne-am despărțit, dar nu pe totdeauna,
Nu plânge, veni-voi iarăşi înapoi…
Ca morții care dorm sub glie,
La glasul Lui ieşi-vom din mormânt.
Ne-am despărțit… nu-i nici o îndoială,
Celula rece mormânt mi s-a deschis,
Mi-e frig, nu-i mâna care-odată
Mă mângâia şi mă acoperea.
Ne-am despărțit… O, nu mai plânge, dragă,
Domnul Iisus te vede şi-ți va dărui
A’ cerurilor binecuvântări alese
Şi Harul Său dacă-L vei asculta.
Ne-am despărțit… dar nu pe totdeauna.
El frați, surori să te-nțeleagă îți va da
Va vindeca şi rana care doare,
Tu doar să crezi şi să te rogi aş vrea.
Ne-am despărţit… în Mâna Lui cea dragă
Te-ncredinţez ca tot ce am mai scump
Şi sufletul şi-ntreaga ta ființă.
El să te-ajute ca să crezi aşa.
Ne-am despărţit… aşteaptă în răbdare
Al întâlnirii ceas de farmec plin
Şi-aşteaptă darul biruinței sfinte,
Un ceas mai e şi pacea va-nflori.
Nu plânge jalea lutului ce doare!
Uniți suntem în El pe veci şi-n cerul sfânt,
Chiar casa lutului dacă se sfarmă,
Vom fi-mbrăcați în haina nunții Lui…
Când trupu-i obosit şi în suferințe, şi satan e prezent cu întrebări ca acestea: „Unde-i Cel în Care ai crezut? Vezi că eşti lăsat şi părăsit?” Şi răspunsul se părea că întârzie. Atunci,
am şoptit din străfunduri:
,,lisuse, lisuse, doresc acum, în negru-mi mormânt să vii de sus!
Iubirea Ta, zâmbetu-Ți cer demult, Iisuse, lisuse, o vino de sus!
O rază trimite în sufletul meu, să simt că Iubirea-i cu mine mereu,
Să simt că nu-s singur, că Tu eşti aici, să simt alinare şi uşurare
O, semnul Tău trimite-l degrab, să vindece rana, durerea adâncă
E noapte pustie, tristă şi grea; o, vino în suflet şi nu mă lăsa!..”
Am zăcut la pat două săptămâni. Suspinam, cerând părtăşia duhovnicească cu cerul. O vreme se părea că-s singur şi nimeni nu mă aude. Se părea, dar o şoaptă îmi grăi duios: „Urmează-Mă, fii tare, nu te teme! Eu sunt cu tine şi voi fi până la sfârşit”.
Atunci, şi mai pe departe,
O Pace dulce, Sfântă, liniştită, împrăştiat-a negura cea tristă
Şi Duhul Sfânt în taina cea adâncă revarsă lin liniştea Divină.
Capul obosit, pe perna tare, dar cuprins de-ai dragostei fiori
Se lasă-ncet şi adormind visează un strop de cer şi plin de mângâieri.
Între timp, ne-am înmulțit în celulă. Au mai introdus doi deţinuţi. Unul din ei ne-a povestit despre multele metode de intimidare, prin care l-au trecut în timpul anchetei: bătăi nemiloase, sub tensiune la curent, îmbrânciri pe scări, amenințări cu câinii şi altele, care nu se pot scrie aici, executate de femei securiste.
Veni şi rândul meu. Sunt dus de mai multe ori sub escortă sus, la birou, cu ochelari de tablă aşezaţi pe ochi. Nu ştiu când. Sunt dus la voia lor, vreo două săptămâni. Sunt întrebat de adunări, despre activitatea mea în adunări, despre adunările de tineret, despre sfaturile frăţeşti şi cu deosebire despre cel de la Simeria Veche.
Anchetatorii ofițeri erau nişte foşti ciobani de la Hăpria, județul Alba. Erau foarte duri, străini de Oaste şi nu ştiau cum să se exprime. Zicea unul: „Şi cum mai e, mă, cu Oaștea aia?…” Şi tot aşa mă purtau dintr-un birou în altul, cu scopul de intimidare, punându-mi tot felul de întrebări. Răspundeam mai mult cu „nu ştiu”, când voiau să spun nume. În cele din urmă, m-au dat pe mâna unui sublocotenent, care a întocmit interogatoriile scrise, iar când era nemulțumit cu răspunsul meu, mergea să-l întrebe pe fratele Traian la celula de la subsol. Ofițerul cel cu „Oaştea“ îmi spuse într-o zi că şefii de la Combinatul din Hunedoara, la care lucrasem, se interesau de soarta mea; cereau în scris eliberarea mea, că sunt un tehnician şi conducător tehnic de mare valoare; iar securitatea a răspuns că asta depindea de mine. Ofițerul mi-a zis:
– Pentru că ai fost un bun tehnician şi ai răspuns bine la toate chemările, îți ridicăm statuie, iar pentru „Oaşte” te condamnăm.
Doamne Iisuse, acum când lacrimile curg şi fiecare din celule separate Te chemăm, ştim că ne asculți! Tu ştii că suntem aici, necăjiți, chinuiți şi înfometați. Suntem gata şi pentru plug, ca şi pentru jertfă. Du Tu la bun sfârşit lucrarea începută, dovedind Iubirea-Ți fără de margini arătată prin Jertfă, Moarte şi Înviere, şi învață-ne să rămânem în această Lucrare prigonită, dar slăvită prin asemănarea ei cu Tine. Ajută-ne să rămânem statornici lângă Tine, suferind, când se cere şi aceasta, şi în Tine, înduhovniciți prin Har.
Îți mulțumim, o Doamne, că ne-ai ales să vestim dragostea, puterea, existenţa şi Slava Ta şi aici. Suntem trântiți, dar nu omorâți. Nu vrem să dăm nici măcar bănuială de lepădare sau trădare.
Şi acum, Doamne, uită-Te la amenințările lor, dă putere robilor tăi să sufere totul pentru Evanghelia Ta slăvită şi pentru Numele Tău cel Sfânt şi scump sufletelor noastre. Dă-ne Cuvântul Tău să-l rostim cu multă îndrăzneală şi fă să se facă şi astăzi minuni prin Numele Robului Tău, Iisus, pe Care L-ai trimis Tu.
Suntem în Mâna Ta, la dispoziția Harului Tău, gata şi pentru jertfa la care ne voieşti. Mângâie inimile întristate ale preaiubiților noştri, ale celor ce suspină şi se roagă pentru noi şi pentru propăşirea Sfintei Evanghelii în țară şi în lume.
Fii slăvit pe veci de veci, căci numai Ție se cuvine slavă, cinste şi închinare: Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Amin.
Prima lacrimă, Iisuse, din celula-ntunecoasă
Mult amar şi jale stors-a din a inimii văpaie.
Şi din toate câte fost-au pe a suferinței cale
Una dintr-o zi senină şi de bucurie plină
Se opri din drum pe-o geană ca să-mi mângâie durerea
Iar necazul să-l prefacă şi să-l schimbe-n bucurie
Ce-a spus inimii că-ndată haruri binecuvântate,
Pace, linişte deplină, iar în suflet îmi învie.
Fă-mă precum vrei, lisuse, mustră, ceartă totu-n mine
Şi nuiaua Ta cea dulce să nu fie cu crutare,
Să nu fie parte-n mine nelovită, nelucrată….
Apoi Duhul Tău, Iisuse, cu putere iar să sufle,
Ca să pot privi odată Fața-Ti binecuvântată
Şi să pot intra, o Doamne-n veşnicia-Ți minunată…
Cornel Rusu – Cuvântul – cheie a darurilor, Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2005, pag 308-311
