1. Cât de binecuvântaţi sunt şi vor fi veşnic acei oameni care fac totul să fie recunoscători pentru fiecare bine care li s a făcut! Acei care, pentru orice binefacere, vin cu recunoştinţă curată atât spre Dumnezeu, cât şi spre oameni.
2. Singurul temei pentru care putem cere şi putem nădăjdui binecuvântarea lui Dumnezeu este numai mila Lui. Pentru că nici bunătatea, nici iubirea, nici dărnicia Lui nu le merităm, din pricina împietririi şi răutăţii inimilor noastre. Cât de nerecunoscători suntem adesea pentru binefacerile Domnului…
3. Purtarea aceloraşi poveri este cea mai obositoare şi nesuferită greutate. Cine, în afară de iubire, le mai poate suporta?
Care inimă, care mâini, care răbdare, decât a mamei iubitoare, mai poate suporta zilnic povara vegherii, povara grijii, povara hranei, a curăţirii şi a purtării pe braţe? Şi a neascultării copilului ei? Cât de puţină recunoştinţă arătăm noi părinţilor noştri faţă de tot ce fac ei pentru noi!
4. V am purtat şi tot vreau să vă mai port. Până la bătrâneţile voastre Eu voi fi Acelaşi, ne spune Domnul. Care altă iubire decât a lui Dumnezeu mai poate vorbi astfel?
Iată atunci pentru ce trebuie şi noi să I răspundem la fel cu recunoştinţa noastră.
Nu frica morţii şi nu groaza iadului, şi nu spaima Veşniciei ar trebui să ne cutremure, – ci dragostea nebănuit de mare cu care ne a iubit şi ne iubeşte pe noi Dumnezeu în Hristos!
Şi lipsa noastră de recunoştinţă pentru aceasta.
5. Oricât ar fi de grea povara celorlalte păcate pe care le facem zilnic înaintea Tatălui Ceresc şi le aruncăm – povară – pe Crucea din spatele Domnului Iisus, nici unul din ele cred că nu este atât de greu ca nerecunoştinţa noastră.
6. Câte minuni a făcut şi face zilnic Dumnezeu pentru noi!
Dar câţi dintre acei cu care Dumnezeu face atâtea minuni şi dintre cei pentru care se fac acestea văd într adevăr ce face El?
7. O, câte întâmplări salvatoare se petrec zilnic printre oameni!
Câte primejdii trecute cu bine!
Câte boli vindecate!
Câte dorinţe împlinite!
Cât bine ascuns sau văzut!
Câte rugăciuni ascultate!
Dar ce puţină recunoştinţă pentru toate acestea!
8. Cine este de aproapele meu?
Acela care îmi face bine când sunt eu la necaz şi acela căruia eu trebuie să i fac un bine când este el în nevoie.
9. Se spune că sângele nu se poate face apă şi nici apa sânge.
Şi totuşi sunt câteodată fraţi care îţi pot deveni străini şi străini care îţi pot deveni cei mai buni fraţi.
10. Câte nenorociri s ar putea întâmpla, însă nu se mai întâmplă, fiindcă Dumnezeu le opreşte şi le înlătură.
Câte primejdii le am trecut şi nu ne am vătămat cu nimic!
De câte ori am fost în gura morţii, dar am scăpat din ea!
Totuşi câţi oare dintre noi am luat seama cum se cuvine la aceste lucruri, ca să strigăm fericiţi şi recunoscători: Binecuvântat să fie Dumnezeul nostru…
11. Dacă sunt atât de puţini care îşi arată recunoştinţa faţă de Domnul, este din pricină că sunt atât de mulţi care nu văd binefacerile Lui.
De aceea, cei care văd sunt datori şi mai mult să L binecuvânteze, mai ales pentru că văd.
Căci aceasta este partea cea mai frumoasă a binefacerii Lui.
12. Atât de strânsă legătură, în Hristos, între păstori şi turmă ar trebui să fie totdeauna, încât din inima întregului popor să izbucnească mereu o puternică participare la toată slujba lor de laudă lui Dumnezeu.
Şi când slujba laudei Domnului este aşa cum se cuvine, atunci şi inima poporului participă cu evlavie la ea.
13. Între Altar şi Naos n ar trebui să fie nici un pas. Ci să fie o unită şi fierbinte împreună-lucrare la slăvirea Numelui Celui Preasfânt.
Fiindcă amândouă aceste părţi ale bisericii Domnului Îi sunt datoare o închinare de acelaşi preţ, deşi nivelul le este diferit.
14. Ce binecuvântată şi binecuvântătoare ar fi toată mulţimea credincioşilor Bisericii când între popor şi altar n ar exista strana care să cânte singură, fără popor: Amin, Amin.
Când tot poporul ar fi viu şi lucrător, întregind fierbinte cântarea de laudă adusă lui Dumnezeu, ce minunat ar fi adusă această laudă, întregită în una singură…
15. Atât de strânsă unitate în dragoste şi încredere ar trebui să existe între popor şi conducătorii lui, încât toate bunele hotărâri luate de sus –
izvorând dintr o curată, iubitoare şi apropiată simţire şi dintr o înţelegătoare grijă, plină de conştiinţa răspunderii faţă de popor,
– să poată fi deplin şi fericit primite de poporul întreg, cu ascultare.
16. Atât de strânsă părtăşie în Duhul Sfânt ar trebui să existe între toţi fraţii, de la cei mai dintâi până la cei mai din urmă,
încât orice hotărâre bună, orice îndrumare sănă¬toasă şi orice faptă de laudă luată de unii ar trebui îndată îmbrăţişată cu atâta bucurie de către toţi, ca şi cum în toată mulţimea ar fi numai o singură inimă şi un singur gând.
17. Şi într adevăr, aşa şi este totdeauna acolo unde capul este sănătos şi mădularele sunt sănătoase.
Unde păstorii sunt sfinţi, acolo şi turma ajunge credincioasă.
Unde conducerea este plină de o înţeleaptă bunătate, acolo şi conduşii devin conştienţi şi ascultători.
Unde cei din frunte sunt smeriţi, acolo şi cei din urmă ajung înălţaţi.
18. Şi numai după ce ajung toţi fraţii în această binecuvântată stare de a fi una, atunci ei Îi pot înălţa într adevăr lui Dumnezeu o primită şi sfântă laudă, la care cu tot sufletul să participe cu toţii, în chip vrednic.
Ce fericit priveşte şi primeşte Domnul totdeauna o astfel de laudă!
19. Nimeni nu este nici mai aproape de noi, nici mai totdeauna cu noi ca propria noastră umbră.
Umbra noastră este oricând cu noi, chiar dacă n o vedem decât atunci când suntem în lumină.
20. Umbra noastră ne însoţeşte oriunde şi este martora tăcută la toate faptele noastre, la toate căile şi la toate mişcările noastre.
De ea singură nu ne putem ascunde nicăieri şi nimic.
Şi de nimic n ar trebui să ne temem noi atât de mult ca de ea.
Căzi în Ziua cea Mare, când umbra noastră va începe să grăiască, cine dintre noi va putea să şi ţină fruntea sus?
O, Dumnezeule, Tu eşti şi mai aproape de noi. Sfinţeşte toate ale noastre, pentru ca nimic să nu ne învinuiască.
Ci să ne apere în Ziua Judecăţii Tale.
Amin.
Traian Dorz, din ”Pășuni dulci”
1 Comment