Când Duhul Sfânt a venit peste apostoli, ei au vestit cu putere despre Iisus cel Răstignit şi Înviat cu atâta stăruinţă încât, în scurt timp, umplură Ierusalimul şi lumea cu acest Nume. Ei au ridicat în faţa ochilor mulţimii pe Hristos cel Viu, pe Iisus, Biruitorul morţii, vestind în El mântuirea de păcate. Urmărind Faptele Apostolilor, peste tot se vede ace-laşi lucru: ucenicii au un singur program în lucrarea lor: pe Hristos. Da, fiindcă Dumnezeu pe El L-a uns şi L-a însemnat cu pecetea Lui. Iar Duhul a venit din cer tocmai pentru a-i face în stare pe apostoli să poarte în vâltoarea luptei Stea¬gul mărturisirii acestui Nume. Dumnezeu a rânduit ca să avem totul deplin în El (vezi Col 2, 10).
El este singurul Nume dat oamenilor în care trebuie să fim mântuiţi (Fapte 4, 12). El a fost rânduit de Dumnezeu Judecătorul celor vii şi al celor morţi. El a fost făcut de Dumnezeu pentru noi înţelepciune, neprihănire, sfinţire şi răscumpărare (I Cor 1, 30).
În ziua Cincizecimii, cei trei mii au întrebat: Fraţilor, ce să facem? Au fost străpunşi la inimă în urma predicii care înfăţişa pe Hristos şi lucrarea Sa ispăşitoare. Iar când se deschide uşa credinţei pentru neamuri, prin întoarcerea lui Cornelie sutaşul, această uşă a mântuirii se dovedeşte a fi tot Iisus Hristos cel Răstignit. Este izbitor faptul că, atunci când Apostolul Petru rosteşte cuvintele: Toţi proorocii mărturisesc despre El că oricine crede în El capătă, prin Numele Lui, iertarea păcatelor…, Duhul Sfânt S-a pogorât peste toţi cei care ascultau Cuvântul (vezi Fapte 10, 43-44).
Este o pecetluire a unei lucrări, a lucrării de mântuire a lui Dumnezeu, pe care El o încuviinţează şi o binecuvântează în chip vădit prin trimiterea Duhului Sfânt. În epistolele apostolilor ca şi în Apocalipsa, Jertfa Domnului Hristos stăpâneşte în chip desăvârşit. Şi Duhul Sfânt, Care a inspirat aceste scrieri, stăruie mereu asupra desăvârşitei ispăşiri pe care credincioşii o au în sângele lui Hristos. El arată că iertarea, mântuirea de păcate şi pacea cu Dumnezeu s-au dat în dar şi oricine le poate avea prin pocăinţă şi credinţă.
Vestirea Golgotei: semnul după care se cunoaşte lucra-rea lui Dumnezeu.
Semnul după care se cunoaşte că o lucrare este de la Dumnezeu este Golgota. Când într-o lucrare, într-o vestire, într-o mărturisire nu se vede clar şi lămurit fâlfâind steagul Golgotei, acolo poate fi orice, numai lucrarea de mântuire a lui Dumnezeu nu.
Semnul Golgotei l-a avut şi Lucrarea Oastei Domnului. Din valea de moarte a datinilor şi obiceiurilor rele, a păcatelor şi a morţii sufleteşti, Duhul Sfânt a ridicat o în¬treagă oştire de păcătoşi mântuiţi, pornind-o spre Canaan, spre Patria Cerească. Şi ea a înaintat departe pe acest drum, prin încercări şi grele lupte pe care le-a dus, le duce şi le va mai duce încă. Dar câtă vreme steagul Golgotei va fâlfâi în fruntea oştirii copiilor lui Dumnezeu, nici o putere din lume nu va putea să-i stea înainte.
Părintele Iosif Trifa, iniţiatorul şi întemeietorul Oastei Domnului, a spus: „Dacă e vorba să las vreun testament pentru Oaste şi fraţii mei, apoi acela este de la I Cor 2, 2: «Căci n-am avut de gând să ştiu între voi altceva decât pe Iisus şi pe El răstignit». Puterea şi biruinţa Lucrării Dom-nului stau în Jertfa Crucii de pe Golgota”. Dar când steagul acesta nu se mai vede, atunci umbrele morţii se aştern peste lucrare şi peste suflete.
Cât timp în viaţa şi mărturisirea unui om sau ale unei lucrări Iisus cel Răstignit este singurul steag care se vede ridicat, fii liniştit, apropie-te, acolo totul e bine.
Când însă în locul acestui steag ceresc se ridică în vânt zdrenţele murdare ale oamenilor, chiar când ele se numesc aşa cum scrie la Isaia 64, 6 – fugi de acolo, urând până şi cămaşa mânjită de carne (Iuda 23). Acolo e primejdie. Acolo unde firea pământească a ridicat steagul ei de cârpe – ne¬trebnice învăţături şi datini omeneşti –, acolo este ameste¬cătura. Şi Dumnezeu nu iubeşte amestecătura. El vrea despărţire desăvârşită de lume, de păcat, de întuneric, de orice întinăciune. De aceea a spus: „Ieşiţi din mijlocul lor, despărţiţi-vă de ei, zice Domnul; nu vă atingeţi de ce este necurat şi vă voi primi” (II Cor 6, 14-18).
Templul lui Dumnezeu (II Cor 6, 16) nu se împacă cu idolii (jocuri, beţii, îmbuibări, lăcomie de avere etc.) (I Cor 10, 7; Ef 5, 5; Col 3, 5). Acest templu trebuie să fie curat, printr-o desăvârşită despărţire de lume şi lucrurile ei, fiindcă prietenia cu lumea, pe care Cuvântul o numeşte preacurvie, este vrăjmăşie cu Dumnezeu (Iac 4, 4-5; I In 2, 15-17). De aceea ni se strigă: Copilaşilor, păziţi-vă de idoli! (I In 5, 21).
Domnul urăşte, de asemenea, învăţătura nicolaiţilor (Apoc 2, 15), acea altă evanghelie, acel alt Iisus (II Cor 11, 4), aceea altă învăţătură care strică curăţia gândurilor şi credincioşia care este faţă de Hristos (II Cor 2, 3). Despre cei ce propovăduiesc o evanghelie deosebită de aceea pe care a propovăduit-o Sf. Pavel, el a spus să fie anatema (Gal 1, 9).
E trist de tot să vezi cât de jos s-a pogorât creştinătatea zilelor de azi, care nu mai ştie să tăbărască în jurul steagului. Ba chiar şi mulţi din cei care-şi spun credincioşi, ca să nu sufere prigonire pentru crucea lui Hristos (Gal 6, 12), s-au lăsat atraşi sub faldurile diferitelor steaguri de oşti care n-au ieşit şi nu ies încă din lume, fiindcă au iubit mai mult slava oamenilor decât slava lui Dumnezeu (In 12, 43; 5, 44). Dar dincolo de poartă, glasul care s-a stins în chinurile morţii de pe cruce ne cheamă să ieşim afară din tabără, să suferim ocara Lui (Evr 13, 12-14).
Tu te-nfiori când te gândeşti
Pentru Iisus să pătimeşti,
Ţi-e teamă ca să părăseşti
A lumii lucruri pământeşti.
Dar tabăra de nu-i lăsa,
Cu Domnul parte nu-i avea,
Şi-ocara-I de n-ai suferit,
De cinstea Lui te-ai păgubit.
Auzi tu, frate, cum de pe Golgota te cheamă glasul sângelui lui Hristos? Până când vei mai rămâne în tabără? Afară din tabără, la El! Ca să suferi şi tu ocara Lui. Şi apoi ridică şi în viaţa ta steagul mărturisirii Golgotei – şi ţine sus Cuvântul vieţii.
Pe meterezele cetăţii vieţii tale rămână implantat acest singur steag mântuitor: Iisus Hristos cel Răstignit. E singurul semn după care Împăratul te va recunoaşte în ziua Sa (Rom 10, 9-10).
(«Familia Creştină» nr. 6-7, din iunie 1942, pg. 1-2)
