Biserica Domnului este acum în lume şi ca o clădire încă în lucru. Pe dinafară nu se văd acum decât schele şi moloz. Însă Marele Meşter şi Ziditor al ei, Care este Dumnezeu, lucrează înăuntrul acestor schelării, cu o mare putere, cu o mare dragoste şi cu o mare grabă pentru desăvârşirea Casei Lui; lucrează până la întregirea numărului celor aleşi şi până la finisarea acestei Construcţii Slăvite, în care toată Sfânta Treime este interesată. Şi în care toate puterile cereşti sunt angajate (Matei 16, 18; Efes. 2, 20-22; I Petru 2, 5).
Dar va veni o clipă când toată această Slăvită Construcţie va fi terminată. Când se va auzi încă o dată acel strigăt: „S-a sfârşit!” – ca o uşurare şi ca o sentinţă.
În clipa aceea, tot ce-o acopere acum, tot ce o împovărează şi o urâţeşte acum, va fi înlăturat pe totdeauna, prin lucrarea curăţitoare a focului (I Cor. 3, 10-15).
Atunci focul din Ziua Domnului va arde tot ce este în ea gunoi acum la vedere. Tot ce este acum pe dinafară întunecat, uşuratic şi stricător. Tot ce este lemn, fân şi trestie. Dar, va lămuri, dându-i o veşnică strălucire, tot ce este acum ascuns înăuntru, preţios, curat şi durabil. Tot ce este aur, argint şi mărgăritare…
În lucrarea tainică de alegere, de cioplire, de finisare a acestor „pietre vii” din care Dumnezeu Duhul Sfânt zideşte acum Casa lui Dumnezeu care este Biserica, El are nevoie de împreună-lucrători.
Aceşti împreună-lucrători cu Dumnezeu sunt oamenii binecuvântaţi pe care El i-a ales, prin care lucrează şi de care Se foloseşte ca de nişte vase sfinte, ca de nişte unelte duhovniceşti, pentru această mare şi cerească operă, ce a început în Ziua Rusaliilor, la Pogorârea Duhului Sfânt.
Primii şi cei mai minunaţi împreună-lucrători ai lui Dumnezeu, în Biserica lui Dumnezeu, Care este Stâlpul şi Temelia Adevărului, (I Tim. 3, 15) au fost Apostolii. Ei au fost chemaţi şi pregătiţi de Domnul şi Mântuitorul Iisus Hristos, dar umpluţi de putere şi trimişi de Duhul Sfânt (Marcu 3, 14; Ioan 17, 18; Luca 10, 16 şi I Cor. 3, 9; II Cor. 6, 1).
Apoi, după Sfinţii Apostoli, au fost urmaşii lor.
Apoi, după ei, urmaşii acestora.
Şi apoi alţii şi alţii, până la sfârşitul vremii acestui har şi al acestei Lucrări, când Domnul Hristos iarăşi va să vie cu mărire,
să judece viii şi morţii şi să-Şi aşeze Împărăţia Sa, care nu va mai avea sfârşit…
Aceşti lucrători şi mărturisitori vrednici şi vii în Hristos, (Efes. 2, 5)
care trăiesc o viaţă nouă (Rom. 6, 4),
având ca rod sfinţirea (Rom. 6, 22),
umblând după lucrurile Duhului (Rom. 8, 6)
şi prin viaţa cărora este proslăvit Hristos (Filip.1, 20),
aceştia, zic, împreună cu toţi aceia care le urmează îndeaproape pilda vieţii lor de rod şi plinătate în Hristos, alcătuiesc:
Biserica cea vie, Trupul cel Viu şi duhovnicesc al lui Hristos (Rom. 12, 5);
Templul lui Dumnezeu (I Cor. 3, 16);
Lăcaşul lui Dumnezeu, prin Duhul (Efes. 2, 22);
Casa cea Nouă şi Veşnică a lui Dumnezeu (Evrei 3, 6).
Oamenii care trăiesc după poftele firii pământeşti (Gal. 5, 14-21) şi care umblă după lucrurile lumeşti, ascultând de diavolul (Ioan 8, 44),
sunt străini de Dumnezeu,
sunt nişte copii ai mâniei
şi nişte morţi în păcatele lor (Efes. 2, 1; Col. 2, 13).
Aceştia sunt „molozul şi schelăriile”, grămezile de material care pot părea că fac şi ei parte din Casa lui Dumnezeu – unii dintre ei chiar sunt aleşi şi folosiţi în construcţia Casei – dar, care, dacă rămân tot în starea de moloz până la sfârşitul vieţii lor, fără a deveni nişte părtaşi la aceeaşi credinţă vie cu Apostolii (II Petru 1,1), fără a se naşte din nou (Ioan 3, 3; Tit 3, 5; Iacov 1, 18; I Petru 1, 23) şi fără a se face astfel părtaşi firii şi sfinţeniei lui Dumnezeu (Evrei 12, 10) – vor sfârşi prin a fi înlăturaţi.
Soarta acestora va fi soarta materialului nefolositor (I Cor. 3, 15), soarta neghinei smulse şi uscate (Matei 13, 41-42), soarta celor găsiţi necredincioşi în lucrul încredinţat lor (Matei 24, 48-51).
Istoria unei jertfe / Traian Dorz. – Ed. a 2-a, rev. – Sibiu: Oastea Domnului, 2016 – vol. 1
