Oamenilor cucernici le este descoperit Harul mântuirii şi al bucuriei în binefacerile Lui, de care nu se mai despart niciodată, chiar dacă trebuie să pătimească şi să plătească cu jertfe mari sau chiar cu preţul vieţii lor. Sfântul Ioan Botezătorul, într-o zi, stătea cu doi din ucenicii lui. Şi, privindu-L pe Iisus umblând, ei l-au auzit pe Ioan zicând: „Iată Mielul lui Dumnezeu…”. Auzind aceste vorbe, cei doi ucenici au mers după Iisus. Văzându-i Iisus, i-a întrebat: „Ce căutaţi?” Ei au cerut un lucru care pentru unii nu valorează cine ştie ce. Poate unii dintre noi am cere să-L vedem pe Iisus înviind morţii, vindecând bolnavii, eliberând pe îndrăciţi de sub înlănţuirile satanei, ca să ne minunăm şi să-I aprobăm divinitatea, exaltaţi de fericire. Dar ei au cerut cu totul altceva, cu mult mai de preţ: „Rabi, Învăţătorule, unde locuieşti? Am vrea să te-nsoţim la Tine acasă, să vedem cum stai”. Şi cine ar putea mărturisi ce au văzut şi ce au simţit, că de aici, de la el de acasă, sub influenţa celor văzute, simţite şi auzite, misionează, încredinţând pe Andrei şi pe Simon Petru că au găsit pe Mesia-Hristosul; şi tot din această misiune s-au ales alţi doi bărbaţi de mare nădejde, Filip şi Natanael, (cf. In 1, 35-51).
Sunt stări şi binecuvântări de har pe care graiul omenesc nu le poate spune. Putem spune doar că din vizita aceasta la El acasă s-a născut o cunoaştere temeinică care a contribuit şi la convertirea multora, căci fiecare misionând cu harul Domnului, mii şi mii de suflete au aflat pe Domnul, devenind fii ai Împărăţiei lui Hristos-Domnul.
Spre ruşinea noastră vorbind, mulţi am vrea să nu ne fie cunoscută casa, ca să nu fim cunoscuţi la noi acasă. Câţi se străduiesc să facă ordine în casele altora, iar la ei acasă e dezordine. Se străduiesc să ducă Cuvântul Evangheliei Păcii la alţii, iar la ei acasă nu-l cunosc. Cel mai bun predicator e acela care, prin Harul Domnului, din casa lui a făcut un colţişor de rai. Un astfel de suflet se va bucura negrăit şi va culege roade îmbelşugate la seceriş.
În multe case primitoare, era şi câte ceva ascuns, îndoielnic.
Într-o zi, un fariseu ruga pe Iisus să prânzească la el. Văzând fariseul că Domnul Iisus nu respectă datina lor, nu se spală pe mâini înainte de a se aşeza la masă, se mira, întrebându-se cu uimire în inima lui despre aceasta. Mântui-torul, cunoscându-i inima, a deschis cuvânt mustrător la adresa fariseului, a învăţătorilor Legii, făcându-i vinovaţi de sângele proorocilor vărsat de ei, de la sângele neprihănitului Abel, până la sângele proorocului Zaharia, care a fost ucis între altar şi templu (cf. Lc 11, 34-54).
Câte lucruri se pot descoperi la om acasă, greu de descoperit oriunde în altă parte. E bine să cunoşti pe cineva în adunare, unde se vesteşte Cuvântul. Acolo toţi cântă şi pe feţele tuturor radiază veselia. Omul de mai sus avea astfel de religiozitate seacă, a literei, a slovei (cf. II Cor 3, 6). Pentru o simplă datină ce nu afecta religiozitatea, nutreşte în inima sa. Poate că Mântuitorul să fi ocolit datina din Lege ca să descopere făţărnicia ascunsă din inima lui, să arate şi altora primejdia de a fi făţarnic, cum sunt fariseii. Doamne Iisuse, nu ne lăsa să cădem în aşa ispită!… Ispita aceasta se strecoară şi în suflete simple. Chiar dacă n-au nimic: nici funcţie, nici avere. Tronează şi în sufletele sărace. Li se pare că sunt cineva şi că merită să fie ascultaţi. Şi pentru aceasta poartă discuţii interminabile. Unii şi-au făcut din casele lor idol. Crezând că binecuvântarea harismelor se revarsă numai în casa lor, sau cel mult în prezenţa lor. Ce dureros că se mai găsesc astfel de suflete înguste, a căror îngustime se revarsă şi asupra altora!
Biserica din casa ta / Cornel Rusu. – Sibiu : Oastea Domnului, 2011
