Secerişul Oştirii Domnului
„Orbii văd şi şchiopii umblă, leproşii se curăţă şi surzii aud, morţii se scoală şi săracilor bine se vesteşte“ (Matei 11,5).
Orice om de bine, doritor de sporul şi curăţirea poporului nostru, a trebuit să primească cu tresăltare vestea fericită că Oastea Domnului a ajuns azi deplin stăpână pe tipografia ei.
Îşi avea ea tipografie, dar dacă era datoare pentru ea, se cheamă că, nu era în totul a ei. Azi însă, când foaia «Oastea Domnului» de la 28 mai a.c. îmi aduce dulcea veste că aşezământul Oastea Domnului a scăpat de toate datoriile ei cu tipografia, mare îmi este bucuria, fiindcă este o dovadă că lucrarea ei prinde rădăcini tot mai puternice şi merge înainte.
Ca Oastea Domnului să aibă o tipografie care a costat un milion opt sute cincizeci mii lei, o! – este o mare dobândă, care este spre cinste şi aşezământului în sine, şi eparhiei în care asemenea înfloriri creştineşti se petrec şi, la urma urmei, şi ţării întregi. Căci din toate acestea va ploua cu mană asupra ţării şi ea va dobândi, prin Oastea Domnului, sănătatea sufletească şi curăţia trupească pe care nici pe departe nu le pot dobândi, prin toate mijloacele mireneşti pe care se silesc să le aducă alţii din taberele mirenilor.
Nu sunt mijloace mântuitoare pentru ţara noastră, decât mijloacele bisericeşti şi trebuie privit ca o fericire, că avem acum Oastea Domnului, organ nou, venit la vreme, pentru ca să slujească Bisericii prin dovada că ea poate face mai mult pentru ţară decât pot face mirenii cu toate ale lor.
Se înţelege, noi nu dispreţuim mijloacele mirenilor, căci şi ei se pot osteni pentru răspândirea ştiinţei de carte, clădirea de şcoli, întrebuinţate cuminte; dar toate acestea, este dovedit că nu dau roade dacă nu lucrează ajutate de mişcările noastre creştineşti.
Cititorii vor fi aflat din ziare că anul acesta s-a ţinut la Bucureşti un şir de cuvântări pentru slujirea credinţei, la noul aşezământ «Dalles», care este al Academiei Române.
Au vorbit acolo, cu graiuri temeinice, pentru slujirea credinţei, bărbaţi ca; profesorul şi fostul ministru Ioan Petrovici; Octavian Goga, Nichifor Crainic, fostul ministru Manolescu – tot profesor, fostul ministru pr. Ioan Lupaş şi alţii. Am vorbit şi eu. Dar n-am tăcut despre Oastea Domnului. Am slăvit-o ca o unealtă de răspândire a ştiinţei de carte în popor, mai presus de mijloacele statului. El are mijloace şi unelte, dar nu are puterea unui aşezământ creştinesc, ca Oastea Domnului.
Acum însă, când Oastea Domnului sporeşte în mijloacele ei de a lucra, prin tiparul creştinesc, se înţelege că puterea ei se va simţi mai mult şi toată va fi în folosul Bisericii şi al ţării noastre. De aceea se cuvine să cinstim şi să ridicăm în toate slăvile pe cei ce s-au ostenit întru aceasta, pe cei ce au dat puternică mână de ajutor pentru ca să avem în ţara noastră o mare tipografie creştinească.
Cred că este întâia oară când ne putem lăuda cu aşa ceva. Am avut tipografii care şi-au zis «bisericeşti», dar nu au fost tipografii ale cârmuirii bisericeşti: ale unei mitropolii, episcopii sau mânăstiri. Avem şi acum, de pildă, buna tipografie de la Mânăstirea Neamţului, din care curg volume ale Vlădicăi Nicodem, vrednicul stareţ al ei.
Dar o tipografie care este a unei obşti, alcătuită tot din oameni săraci, cum sunt cei mai mulţi ostaşi, aceasta este rar şi-i mare lucru. Cum am spus, e întâiul în ţara românească şi nu s-a putut face fără puternice încordări şi mult foc al credinţei creştineşti. Fără îndoială, mai întâi trebuie mulţumit mitropolitului Nicolae, care ştie ce trebuie Bisericii, mai cu seamă în vremea de acum, şi i-a stat în ajutor cu toată puterea braţului său arhieresc.
Dar văzând toate acestea, mulţumirea mea este mare şi din alte puncte de vedere. Un an întreg a trebuit să ne luptăm cu nemernicii care stau împotriva Oastei Domnului, cum şi împotriva oricărei lucrări de împrospătare a lucrului Bisericii. Ticăloşi şi nepricepuţi, ei îşi fac cinste din a terfeli orice silinţă pentru a înzdrăveni lucrul Bisericii noastre.
Fiind numai negustori de vorbe şi trăind din aţâţarea celor ce lucrează, odată îi vezi năpustindu-se asupra oricărei încercări de a înnoi chipurile de lucru în sânul Bisericii noastre.
Aşa s-au pornit şi împotriva Oştii Domnului, cum s-au pornit şi împotriva altor lucrări şi cum se vor mai porni şi împotriva altora.
Dar iată-i pedepsiţi! Din zarva lor nu iese nimica. De zece ani de lătrare a unora, nu au îndărătul lor decât pustia. Au vărsat venin – şi atât.
În faţa tuturor netrebnicilor acestora însă, cu paragina de jur împrejurul lor, iată Oastea Domnului care se înalţă falnică, cu dovada vie că n-a trăit degeaba, că an după an clădeşte cineva. Cine priveşte vede că numărul părtaşilor ei sporeşte, că lumea aleasă, (profesori de universitate, ingineri, ofiţeri de treaptă înaltă) se adăposteşte sufleteşte sub aripile ei. Cărţi după cărţi răsar din teascurile ei. Ca şi oricare librărie mare şi veche, Oastea Domnului are un catalog al cărţilor din librăria ei. E pe douăzeci şi patru de pagini. Mă uit la el şi mă mângâi. Nu degeaba am sărit eu în apărarea acestui aşezământ. Merită şi prea merită. El face dovada, prin secerişul lui, că a fost vrednic de toată buna îmbrăţişare pe care am arătat-o.
Iar acum, când privesc, în chipul din ziar, frumuseţea de maşină tipografică, mă simt atât de încântat şi pentru mine, că n-am greşit ce-am făcut, şi pentru Biserica mea, că are pentru slujba ei un asemenea aşezământ. Mă cuprinde şi hazul când mă gândesc la vrăjmaşii Oştii, când vor privi acestea. Au să scrâşnească din dinţi, văzând că urgisita de Oaste înfloreşte, iar scuipăturile lor de zece ani nu au adus decât pădureţi şi scaieţi.
Aşa li se cuvine! Este soarta tot celui ce zbiară împotriva celor ce muncesc, pe când îndărătul zbieretelor lor, nu rămâne decât praful şi pustia.
Întreabă-i şi pe cei ce-au lătrat şi au să caşte gura, şi au să icnească, fiindcă doar pentru buzunarele lor de au putut face ceva, dar pentru Biserică nu se vede un dram de urmă – pe când Oastea Domnului, întrebată, ar putea răspunde ca Domnul Hristos către trimişii lui Ioan Botezătorul: orbii văd…, surzii aud… Da! Oastea Domnului a ridicat aşezăminte care dovedesc rodnicia ei şi răsunetul pe care-l are în suflete. Căci toată această mare cheltuială nu se poate face fără caldele bătăi de inimă ale atâtor ostaşi care au ajutat cu banul lor.
Iată ce a însemnat un preotul Iosif Trifa pentru Biserica Românească. Fie-i aceasta mângâiere întru suferinţele sale şi leac pentru a se vindeca de ele. A lăsat aşezământ curat pentru Biserica Românească şi aceasta va trăi şi va rodi peste bârfelile celor neputincioşi şi râioşi.
La un lucru însă mă mai aştept. Încă puţini ani de lucru şi spor al Oştii Domnului şi, când vor vedea „păşirea ei tot înainte“, înşişi vrăjmaşii vor muia nasul şi vor veni să se arate drept buni bucuroşi, că avem o Oaste a Domnului.
La lucru înainte şi vom vedea şi aceasta!
Arhim. Scriban
va urma
din „PROFETUL VREMILOR NOASTRE”, vol. 1
ALBUM DE ÎNSEMNĂRI ŞI DOCUMENTE
despre viaţa şi opera Părintelui IOSIF TRIFA
Culegere şi prezentare: Moise Velescu
Editura «Oastea Domnului» – Sibiu, 1998
