1. Numai credinţa poate fi o temelie statornică pentru toate celelalte virtuţi care dau frumuseţe şi valoare cuiva
şi numai cu credinţa pot fi unite fapta vrednică,
cunoştinţa sănătoasă,
înfrânarea curată,
răbdarea liniştită,
evlavia sinceră,
dragostea de fraţi neprefăcută
şi iubirea de oameni largă, binefăcătoare, înţelegătoare (II Ptr 1, 5-7)
şi plină de bunătate.
2. Nici una din minunatele virtuţi cereşti n-ar fi cu putinţă fără temelia credinţei. Şi fără puterea ei care le ţine pe toate şi prin care toate îşi capătă viaţă şi rod. Cum ţine butucul unei roţi spiţele sale. Sau butucul unei viţe mlădiţele lui.
3. Credinţa este altoirea noastră în Hristos, pentru ca mai departe să circule în noi viaţa şi puterea Lui (Ef 2, 10; 5, 27; I Tim 1, 16; Tit 2, 14).
Fără altoirea naşterii din nou prin credinţă, noi am fi pierit în firea noastră cea veche şi sălbatică pentru totdeauna!
4. Numai puterea şi viaţa din Hristos este în măsură să facă în stare mintea noastră de gânduri curate sau inima noastră de fapte statornice şi vrednice.
Nimic din tot ce a făcut şi vor mai face oamenii fără credinţă n-a avut nici o valoare şi nici o durată.
Nici nu le va avea, fără credinţă, pe acestea niciodată.
5. Dar tot ce a izvorât din credinţa şi dragostea lui Dumnezeu, din mintea şi din inima omenească, va avea şi frumuseţe, şi statornicie până în vecii vecilor!
Ce mare lucru este credinţa! Nu numai pentru omul acela care o are, ci şi pentru acei care au de-a face cu el.
6. Pe vorba unui om fără credinţă, pe statornicia lui, pe cinstea sau pe onoarea lui nimeni nu poate pune nici un preţ.
Un astfel de om fără credinţă n-are călăuză decât propriul său interes. Şi deci nu poate avea nici milă, nici bunătate, nici iubire dezinteresată faţă de aproa¬pele său!
Numai Hristos îl poate face pe om să aibă acestea.
Nimeni altcineva.
7. Omul lumesc va iubi numai pentru sine,
va avea milă numai de sine
şi va fi bun numai în măsura în care are el un folos personal din aceasta.
Necrezând nici în Judecata veşnică şi în Răsplata Viitoare, el preţuieşte numai ce se vede şi ce se pipăie.
Un astfel de om este sau devine un monstru pentru semenii săi.
8. Ce salt uriaş face, de la starea egoistă şi rea, omul care capătă credinţa şi o trăieşte prin Hristos!
Cât de departe sunt gândurile şi faptele unui om credincios cu adevărat de ale celui care n-are credinţă!
Cât cerul de pământ şi binele de rău.
9. Cea dintâi grijă a noastră trebuie să fie ca noi înşine să ajungem să avem credinţă vie şi puternică în Hristos,
apoi să facem totul ca şi semenii noştri să o aibă. Aşa cum a făcut şi face Dumnezeu pentru noi toţi Ziua şi Primăvara.
Credinţa este Ziua şi Primăvara vieţii adevărate.
10. Sfinţii ucenici ai Domnului erau convinşi cu toţii că Hristos trebuie să moară acolo în Ierusalim.
Erau convinşi nu numai de cuvintele profeţite de Domnul, dar şi din ura pe care o vedeau în iudeii care pregăteau aceasta.
Când vine vremea unui lucru, atunci şi întâmplările profeţite, şi oamenii care trebuie să facă aceasta vin unii în întâmpinarea altora, se întâlnesc şi lucrează împreună.
Spre a împlini Cuvântul lui Dumnezeu!
11. Alegând calea lui Hristos, ucenicii Domnului şi-au ales aceeaşi soartă cu El.
Oriunde Hristos era primit şi iubit, se bucurau şi ei de aceeaşi primire şi iubire.
Oriunde era El alungat şi dispreţuit, şi ei erau gata să împărtăşească ocara şi suferinţa Lui. Cu o inimă hotărâtă, alipită de Domnul lor.
Ce minunată dovadă a adevăraţilor ucenici ai lui Iisus!
12. Fiind părtaşi la viaţa Lui, la bucuria şi slava Sa, ei erau gata şi la moartea pentru El. Fără părere de rău, fără frică şi fără îndoială.
Aşa cum s-au şi dovedit mai târziu, după ce umbrele trecătoare ale unor porniri fireşti au trecut pe totdeauna de peste ei.
13. Întoarcerea noastră la Dumnezeu,
ascultarea şi predarea sufletului nostru în slujba lui Hristos pentru totdeauna,
adică naşterea noastră din nou, este, de fapt, o moarte…
În clipa aceea noi murim – cum spune Sfântul Pavel – faţă de lume şi lumea moare faţă de noi. Murim ca om firesc şi înviem ca om duhovnicesc.
Aceasta este moartea cea dintâi (Col 2, 12).
14. Întoarcerea noastră la Dumnezeu şi naşterea din nou sunt moartea dintâi, adică moartea faţă de lume,
spre deosebire de moartea a doua (Apoc 20, 14),
care va fi aruncarea în iazul de foc veşnic, moartea de care vor avea parte acei care n-au trecut prin prima moarte, ca să se nască din Dumnezeu (In 1, 13),
spre a nu mai muri niciodată (In 11, 26).
Moartea aceasta este viaţă, iar învierea aceea, slavă.
15. Mântuitorul Hristos a murit pentru păcatele noastre (I Cor 15, 3).
Şi dacă El a murit în locul nostru, noi am murit (Rom 6, 4-13).
Am murit împreună cu El prin pocăinţă, prin lepădarea de păcatul nostru, de firea noastră, de trecutul nostru…
Şi am înviat în El şi împreună cu El la viaţa nouă prin hotărârea, prin legământul şi prin voinţa puternică de a-L urma pe Hristos în totul şi pe totdeauna!…
16. Astfel vom trăi cu El şi vom lucra cu El,
vom face binele cu El şi vom mărturisi cu El,
vom pătimi şi ne vom ruga împreună cu Iisus,
vom ierta şi vom mângâia,
vom ajuta şi vom răbda,
vom face totul cu El, prin El şi pentru El, iar la sfârşit vom muri cu El, în încetarea vieţii trupeşti,
dar apoi vom birui cu El.
Iar în Ziua cea Veşnică a Învierii, vom învia cu El,
ne vom înălţa cu El
şi vom fi pe totdeauna cu El (I Tes 4, 17).
17. O, ce slavă veşnică îi aşteaptă pe toţi acei care, într-o clipă de mare însemnătate, au luat hotărârea să moară cu Hristos, ca apoi să trăiască mereu cu El!
18. Ce lucrare grea şi dureroasă face mormântul asupra oricui ajunge în vreuna din stările lui!
Mormântul este despărţire totală, sfâşiere şi deznădejde, întuneric şi singurătate, apăsare, gheaţă şi nimicire.
Aceasta atât trupeşte, cât, mai ales, sufleteşte.
19. Există morminte trupeşti care totdeauna ne înfioară când le privim, fiindcă acolo se nimiceşte o viaţă care a fost cândva asemenea cu a noastră.
Dar există morminte mai triste, mormintele sufleteşti, care ar trebui să ne înfioare de mii de ori mai mult, căci acolo se nimiceşte un suflet cu o valoare veşnică.
20. Păcatul şi starea în el sunt un mormânt care mai întâi desparte sufletul de Dumnezeu,
apoi sfâşie inima tuturor celor ce privesc la starea sufletului căzut şi îngropat în rele,
apoi aruncă în deznădejde,
şi ţine în întuneric,
şi duce în singurătate veşnică,
şi împovărează, şi îngheaţă, şi nimiceşte încetul cu încetul şi pe totdeauna
toată lumina, şi toată viaţa, şi toată fiinţa aceluia care se înmormântează
el singur şi nepăsător de sufletul şi de veşnicia lui, iar apoi este uitat, îngropat acolo în păcatele şi în fărădelegile sale pe vecii vecilor.
Dumnezeule Îndurător, ai milă de oricine mai poate fi salvat.
Amin.
Poruncile iubirii / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, 2006
