Este scris: „Dacă umblăm în lumină, după cum El Însuşi este lumină, avem părtăşie unii cu alţii. Şi sângele Lui ne curăţeşte de orice păcat”. Deci este un „dacă” la începutul acestora, o condiţie. „Dacă umblăm în lumină, după cum El Însuşi este lumină”: deci nici un rabat de la umblarea în lumină. Cum a umblat Hristos, aşa trebuie să umbli în lumină, adică în curăţie, în nevinovăţie, în ferirea de păcat. Astea-s condiţii ale lui Dumnezeu! Ale Cuvântului celui veşnic şi sfânt al lui Dumnezeu. Dacă umblăm în lumină, după modelul Lui, după exemplul Lui, după felul Lui… căci este scris: „Cine zice că crede în Iisus trebuie să trăiască şi el cum a trăit Iisus”. Nici un rabat nu-i aici. Pentru că [de asemenea] este scris: „Să nu vă înşelaţi, nimic întinat nu va intra acolo. Nimeni care trăieşte în spurcăciune şi-n minciună”. În spurcăciune lăuntrică şi-n minciuna prefăcătoriei în afară. Într-un adevăr şi o realitate ascunsă înăuntru şi-ntr-o interpretare şi-ntr-o înfăţişare falsă arătate în afară.
Când am venit la Domnul, aşa am înţeles Cuvântul. Când am ascultat cuvântul sfânt al sfinţilor înaintaşi ai noştri care au trăit în sfinţenie Cuvântul lui Dumnezeu (Părintele Iosif, fratele Marini, ceilalţi fraţi ai noştri), aceştia au trăit într-o cutremurătoare sfinţenie Cuvântul lui Dumnezeu. În înfrânare, în evlavie, în răbdare, în tăcere, în rugăciune, în lacrimi, în jertfe, într-un chip cutremurător al trăirii personale şi permanente în această sfinţenie a Cuvântului Sfânt. Aşa valoare, aşa nivel, aşa frumuseţe a avut Evanghelia pe care am auzit-o noi şi care ni s-a vestit nouă. Pe temelia Jertfei lui Hristos, aşa jertfe frumoase şi sfinte au zidit înaintaşii noştri. Ei au putut spune aşa cum a zis Sfântul Apostol Pavel că: „…prin suferinţele mele, împlinesc ceea ce mai lipsea suferinţelor lui Hristos pentru Trupul Său, care este Biserica”. Oamenii aceştia au trăit aşa o viaţă de adâncă predare şi de o valoare înaltă în Evanghelie cum cere Hristos. În aşa fel a fost jertfa lor de curată, încât ea s-a încadrat şi s-a sudat, şi s-a lipit, şi s-a închegat armonios şi divin cu Jertfa lui Hristos. Ca un preţ răscumpărător şi ca o garanţie minunată la temelia şi la sudarea continuării vieţii Bisericii în Hristos.
Aşa temelie a avut Biserica. Aşa jertfe au [dat] înaintaşii noştri, încât ele s‑au sudat etern şi divin cu Jertfa Mântuitorului nostru, întregind astfel preţul răscumpărător şi garanţia mântuirii noastre. De aceea, pe temelia care a fost Hristos, despre care spune la I Corinteni 3, care a fost pusă şi care nu mai poate fi schimbată, fiecăruia ni s-a atras atenţia cum zidim şi ce zidim pe această temelie. Nu numai cum vorbim; nu numai ce adevăruri şi ce interpretări aducem Cuvântului lui Dumnezeu, ci şi cum trăim noi înşine acest Cuvânt.
În scrierile sale, Sfântul Evanghelist Luca scrie aşa: „…despre tot ce a început să facă şi să propovăduiască Iisus”. Întâi să facă, apoi să propovăduiască. Pentru că El întâi a vrut să fie, apoi să facă. Întâi să fim, apoi să facem ni s-a cerut şi nouă.
…„Pe temelia care a fost pusă.” Nu numai felul în care trebuie să zidim, ci şi materialul cu care zidim are cea mai mare importanţă. Dacă nouă ni se cere să avem în noi înşine acel material de durată şi de valoare care este închipuit de aur, argint şi pietre scumpe, are foarte mare importanţă apoi şi felul cum zidim acest material. Adică întâi să fim, să avem valoarea, durata şi preţul cel frumos a ceea ce este etern şi frumos înaintea lui Dumnezeu şi după aceea şi felul cum trăim şi cum lucrăm, în privinţa aceasta, ni se cere să-l avem potrivit Cuvântului lui Dumnezeu.
Ce am vrut eu să spun cu aceasta: că urmările nefericite pe care le vedem astăzi în adunările credincioşilor – [ale celor] aşa-zişi credincioşi –, în Lucrarea lui Dumnezeu, în Lucrarea Oastei (că n-avem nimic de-a face cu cei din afară; pe aceia îi va judeca Dumnezeu; dar datoria noastră este să judecăm ceea ce este înăuntrul nostru, pentru că avem porunca aceasta, şi să ne îndemnăm unii pe alţii la dragoste şi la fapte bune), realitatea de astăzi, care contrastează atât de izbitor şi de îngrozitor de diferit cu realitatea de la început, trebuie să o limpezim între noi.
Dacă adunări ale aceloraşi suflete care poartă acelaşi nume, care susţin că au aceeaşi învăţătură, care pretind că au aceeaşi credinţă sunt totuşi diferite, despărţite, dezbinate, împărţite, fracţionate, învrăjbite, cauza nu-i Cuvântul lui Dumnezeu, nici versetele Domnului. Cauza este păcatul. Cauza este răul care a intrat, în primul rând, în felul de a fi, apoi în felul de a face. Nu mai suntem cum trebuie să fim şi nu mai facem cum trebuie să facem. Şi acest lucru nu este, în primul rând, un rău pentru Dumnezeu. Ci este, în primul rând, un rău pentru noi înşine. Nu pe Dumnezeu Îl înşelăm. Nici Cuvântul şi adevărul Său nu-l putem strica, pentru că el este garantat de Dumnezeu şi El Însuşi are grijă de Cuvântul Său. Dar propria noastră mântuire ne-o pierdem sigur. Şi pe noi ne înşelăm sigur. Şi noi, îndreptând şi îndrumând pe alţii să meargă spre Împărăţia lui Dumnezeu, prin felul acesta arătăm sigur că mergem spre împărăţia diavolului. Arătând altora drumul spre cer, noi mergem sigur spre iad.
Fraţilor, să nu ne înşelăm. În felul acesta, mergem sigur spre iad. Şi cuvântul din seara aceasta ne va fi, în Ziua Judecăţii, un martor acuzator de neînlăturat. Mergem sigur spre iad în felul acesta, crezând că putem să-I slujim şi lui Dumnezeu, şi lui mamona; crezând că putem merge pe urmele lui Iisus şi cu lumea şi cu păcatul, şi cu Cuvântul lui Dumnezeu în mâinile noastre; crezând că astfel putem să intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu şi să facem parte din ceata sfinţilor, a martirilor, a mucenicilor, care-I cântă lui Dumnezeu pe marea de cristal, legănând finici veşnici, cu harfele de aur în mâini. Oamenii aceştia sunt cei de la Evrei 11, despre care este scris: „…ei, de care lumea nu era vrednică, au rătăcit prin munţi, prin peşteri, prin crăpăturile stâncilor. Au suferit, au flămânzit, au fost chinuiţi, bătuţi, omorâţi, tăiaţi în două cu ferăstrăul”. Sfântul Apostol Pavel spune aşa: „…că parcă Dumnezeu a făcut din noi, apostolii, oamenii cei mai dispreţuiţi de pe lumea aceasta. Până în ziua de astăzi umblăm goi, flămânzi, din loc în loc”. Cine-i gol şi flămând, şi umblă din loc în loc? Cerşetorul. „Flămânzi, goi, umblăm din loc în loc. Când suntem batjocoriţi, ne rugăm. Când suntem prigoniţi, răbdăm. Când suntem dispreţuiţi, suferim. Până în ziua de astăzi am ajuns ca gunoiul lumii acesteia, ca lepădătura tuturor”.
Asta a fost viaţa şi trăirea martirilor, mucenicilor, sfinţilor care cântă acum pe marea de cristal. Cu ei vrem noi să fim, fraţilor?! Între ei credem noi că vom ajunge? Cu televizorul?… Cu desfrâul?… Cu îmbuibarea de mâncare şi băutură? Cu tot felul de lucruri neîngăduite? Nu ţinem seama de post, nu ţinem seama de rugăciune, nu ţinem seama de sărbătoare… Mâncarea-i îmbelşugată, plapuma-i caldă… păcatu-i lângă noi… şi ne desfătăm. La ce am renunţat noi, din dragoste de Dumnezeu? Ce am părăsit noi, ce am suferit, ce am răbdat noi pentru Hristos? Ca să avem pretenţia şi speranţa că vom ajunge acolo. Ba încă să-i învăţăm şi pe alţii cum se poate ajunge în Împărăţia lui Dumnezeu! (…)
„Dacă umblăm în lumină, după cum El Însuşi este lumină, avem părtăşie unii cu alţii şi sângele lui Hristos ne curăţeşte.” Dacă n-avem părtăşie, nu umblăm în lumină şi nici sângele lui Hristos nu ne mai curăţeşte. (…)
Eu m-aş fi bucurat să putem sta mai mult împreună. Aş fi dorit să putem sta la această masă rotundă, fiecare să spună, fiecare să asculte şi poate că undeva ne-am fi putut întâlni frumos cu toţii în acelaşi loc. Nu numai „laolaltă”, ci şi „împreună”. Nu numai trupeşte întâlniţi, ci şi sufleteşte. Şi de-aici încolo, cel puţin din două adunări, să nu mai fie două. Să fie măcar una. Dacă nu pot fi din patru una, cel puţin din cele două, care-s surori mai apropiate. Că, dacă cineva se desprinde de părtăşie şi nici nu vrea să înţeleagă, şi nici nu doreşte să asculte, ci o ia de unul singur şi se duce cum îi place lui, aceluia nici Domnul nu-i mai pune condiţii. Dacă nu vrea să asculte, ducă-se, facă, zică… predice, cânte, umble, laude… umble cum vrea! Dar dacă vrea cineva şi simte dorinţa să fie după voia lui Dumnezeu, pe aceia îi rugăm în Numele lui Dumnezeu – fără să ne mai judecăm unii pe alţii, fără să tot dezgropăm morţi care put, fapte din trecut pe care le-am interpretat după cum am vrut, dându-le gravitatea sau importanţa, sau neimportanţa care ne convenea – să pornim de-aci, de la baza aceasta. Şi, de-aici înainte, adunaţi-vă. Daţi-vă toate silinţele să vă vedeţi fiecare, să ne vedem fiecare propria noastră vină.
din cuvântul fratelui Traian Dorz la o stare de vorbă cu fraţii (probabil) din zona Galaţi
Strângeţi fărâmiturile / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, 2010, vol. 4
