O mamă credincioasă dorea să-i înveţe pe copiii ei ca în fiecare zi să facă o faptă bună. Seara îi întreba pe fiecare ce faptă bună a făcut. Într-o seară ea îl întrebă pe băieţelul cel mai mare:
– Dragul mamei, tu ce faptă bună ai făcut astăzi?
– Mamă, zice el, am văzut o femeie bătrână căznindu-se să ducă o sarcină de lemne. Era săracă, venea de la pădure, era obosită, slabă. Şi, pentru că era pădurea departe şi pentru că era slabă, ea a făcut o sarcină mai mare, să nu trebuiască să tot vină. Şi pe drum a căzut sub sarcina aceasta. Eu m-am dus şi am luat sarcina ei. I-am ajutat şi am dus-o până acasă.
– Bine, dragul mamei, i-a zis mama. Domnul să te binecuvânteze cu făgăduinţa pe care a făcut-o El tuturor celor care îi vor ajuta pe cei neputincioşi în necazurile lor.
A venit fetiţa cea mijlocie şi i-a zis:
– Mamă, eu astăzi, la vremea când a trebuit să ne luăm mâncare noastră în repaus, aveam lângă mine o colegă săracă care n-avea nimic de mâncare. Am luat bucăţica mea de pâine şi am împărţit-o cu ea. Ea a fost aşa de fericită că a avut pe cineva care să-i dea şi ei de mâncare.
– Bine, draga mamei, a zis mama, Domnul să te binecuvânteze cu binecuvântarea pe care a promis-o El când a zis: „Adevărat vă spun că oricine va da un pahar cu apă unui lipsit nu-şi va pierde răsplata”.
Şi fetiţa cea mai mică a zis:
– Mamă, eu n-am putut să ajut nici la sarcina de lemne, n-am putut să-mi împart nici bucăţica mea de pâine cu nimeni. Dar am o colegă căreia i-a murit mama şi care nu mai poate de durere şi de lacrimi toată ziua. Ea s-a izolat de toţi şi toţi s-au izolat de ea. Eu, când am văzut-o singură şi plângând, m-am dus, mamă, am prins-o de braţ, am cuprins-o de după gât şi am plâns cu ea. Asta a mângâiat-o foarte mult şi mi-a mulţumit.
– Bine, a zis mama. Tu, draga mamei, ai făcut cel mai mare şi mai frumos bine. Că-i un bine să-l ajuţi pe cel sărac şi slab. E un bine să-ţi împarţi pâinea cu cel flămând. Dar binele cel mai mare este să împarţi lacrima ta cu suferinţa celui care suferă lângă tine şi să-l încredinţezi tu că simţi alături de el. Aceasta îi uşurează durerea şi aceasta îi dă tărie să poată trece cu biruinţă prin încercare.
Binecuvânteze Domnul mulţimile acelea şi pe ucenicii care n-au lăsat pe Domnul singur să meargă în pustiu, să plângă şi să rămână singur! Că om era şi El. Şi atunci când Şi-a pierdut pe cel mai apropiat prieten a suferit mai mult decât oricare dintre noi durerea aceasta. Pentru că cine iubeşte cel mai mult suferă cel mai mult. Şi Domnul Iisus, Care l-a iubit pe profetul Său – şi i-a iubit pe toţi ai Lui – a suferit cel mai mult. Şi suferă şi astăzi cel mai mult.
Dragii mei fraţi şi surori! Domnul ştie prin ce trebuie să mai trecem. Domnul ştie prin ce va trebui să mai treacă şi aceşti tineri. E bine ca, în ziua când ei iau drumul acesta împreună, prin Cuvântul lui Dumnezeu, să fie înştiinţaţi de orice i s-ar putea întâmpla unui om pe pământ. Că tot ce i se poate întâmpla unui semen al nostru ni se poate întâmpla şi nouă. Dacă puterea lui Dumnezeu nu ne‑ar fi ferit, în atâtea accidente în care alţii au murit, am fi murit şi noi. Dacă nu ne-ar fi salvat puterea lui Dumnezeu, prin taina minunată a dragostei Sale, în locurile de durere şi în stările de necaz prin care am trecut noi şi [unde] mulţi, mulţi au murit, am fi murit şi noi. Dar puterea lui Dumnezeu ne-a salvat, pentru că au fost fraţi şi surori care s-au rugat pentru noi.
din vorbirea fratelui Traian Dorz de la nunta de la Simeria – 27 iulie 1985
Strângeţi fărâmiturile / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, 2010, vol. 4
