…Da. Căci aşa se poate traduce, în planul cuvintelor, maniera de a vorbi cu tine însuţi ca şi cu cineva care crede, gândeşte şi se află aproximativ pe aceeaşi «lungime de undă» ca şi persoana ta. Între omul mai mult sau mai puţin „lumesc“ şi cel care doreşte a fi „duhovnicesc“ există o distanţă, dacă nu egală cu prăpastia de care vorbea patriarhul Avraam, în evanghelia cu bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr, cel puţin măsurabilă în ani-lumină, conform teoriei einsteiniene. Şi nu atât între oameni, care sunt dispuşi păcatului prin însăşi natura firii lor, cât faţă de ceea ce cred, cunosc şi mărturisesc că e bine sau aparent bine; şi, în cazul acesta, ferice de cei aleşi de Dumnezeu, care ascultă glasul Lui, fac voia Lui şi se eliberează de robia diavolului, devenind fii ai Luminii, împreună-moştenitori ai locurilor pe care „ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit“, a frumuseţilor pregătite de Mântuitorul Iisus Hristos celor care vor, de bună voie, să primească darul Lui. Fiindcă se ştie, noi suntem mântuiţi, în mod virtual, prin jertfa de pe Crucea Golgotei, cu preţ cinstit, întreg. Dumnezeu n-a înşelat pe nimeni: nici pe diavol, nici pe noi, nici pe Sine nu S-a înşelat. Preţul n-a fost plătit cu o fantasmă; El nu a dat umanităţii aforisme şi pilde (ca Buddha şi Lao-Ţe), ci carne şi sânge, chin şi deznădejde.
Ce ne rămâne nouă de făcut? Să primim darurile ce vin din Jertfa Lui, să ne deschidem larg inima (nu numai primul şi al doilea compartiment, ci şi impulsurile, răutatea şi putreziciunea, ce zac cel mai afund).
Se spune că femeia, cu cât e mai urâtă „înăuntru“, cu atât se dichiseşte, ca să pară mai frumoasă „în afară“. Tot aşa şi noi, pentru o falsă aparenţă şi o complacere în a fi priviţi de ceilalţi ca oameni de treabă, politicoşi etc., ascundem cât putem mai bine şi mai adânc veninul inimii, ca doar-doar să nu-l afle nimeni şi să nu trebuiască să-l descoperim vreodată.
Falsă încredinţare! Căci odată şi odată tot va fi descoperit! La Judecata Universală, „toate cele ascunse vor fi descoperite“, şi cele şoptite la ureche vor fi strigate de pe acoperişurile caselor.
Ferice de cine îşi cântăreşte şi îşi măsoară bine gândurile şi paşii, care îşi aţinteşte privirile Sus şi merge spre Cer, cu nădejdea mântuirii şi a vieţii celei veşnice.
Ferice de acel care îşi dă seama de rostul şi umblarea sa în lume, de adevăratul ţel pe care trebuie să-l aibă în viaţă. Fiindcă examenul credinţei, de la sfârşitul vieţii, se va ţine doar pe două coordonate: Da! – fie mila Ta, Doamne, binecuvântată în veac!; sau Nu! – cu răcnetele şi vaietele din întunericul veşnic. Iar pentru noi – cei care nici cu fiii întunericului nu umblăm, ci în lenea cea atotcompătimitoare ne complăcem – ne rămâne o singură cale: înainte! Drum de întoarcere nu există. Cerurile se cuceresc; cununa o primeşte numai cine dă năvala!
Se spune că, pe cruce, invidia, egoismul, prostia sau mândria devin ridicole, stupide. Tot astfel şi înstrăinarea, necazul, strâmtorarea te fac să simţi – nu să gândeşti, nici să-ţi închipui – ce greu e când, dispreţuind sau gândindu-te că eşti mult superior fraţilor, ajungi să fii într-o „neputinţă a iubirii şi a comuniunii“, mai ales a comuniunii, a convieţuirii sociale. Mediul şi anturajul, după spusele fratelui Traian, „sunt câmpul de luptă şi de lucru, unde luptă şi rodeşte, unde biruie sau cade sufletul. Nu există pentru neprihănire, nepăgubitor, nici un compromis cu păcatul“. Aici am fost chemaţi să ne mântuim. Acestea sunt cuvinte scrise sub inspiraţia Duhului Sfânt şi, evident, sunt adevărate.
Dar ceea ce aş fi dorit să scriu ar fi fost altceva… Preadulce Doamne, Îţi mulţumesc în chip deosebit că nu laşi pe umerii mei slabi şi gârbovi crucea vieţii mele, ci o ridici şi mă sprijini când e să cad sub ea, sub greutatea gândurilor, sub povara cuvintelor nerostite, a necuvintelor!…
Stau câteodată şi mă întreb la ce, oare, s-o fi gândit Lucian Blaga atunci când a scris: „Cuvintele noastre-s morminte, nu crezi? / să vorbim mai încet şi mai rar; / să nu ne jucăm cu mormintele!…“
Într-adevăr, prin cuvinte, oamenii îşi comunică idei, sentimente, informaţii, dar şi acel extaz în faţa Binelui, Frumosului, Adevărului, care nu-ţi îngăduie să taci: „În faţa Frumosului, singurătatea devine apăsătoare“. Şi viaţa e totuşi frumoasă… nu credeţi?
Slăvit să fie Domnul!
Simona RUSU – Iaşi
