Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home Războiul duhovnicesc

Războiul duhovnicesc

Războiul duhovnicesc

Fiule, când vrei să te apropii, să slujeşti Domnului, găteşte sufletul tău spre ispite. Sfinţii Apostoli, cei strămutaţi din lumea aceasta de dragostea Mântuitorului şi care, deşi se vedeau în lume, nu erau din lume, totuşi au fost prevestiţi de Mântuitorul prin cuvântul către Petru:

„Simone, Simone, iată Satana v-a cerut pe voi ca să vă cearnă ca pe grâu. Iar eu M-am rugat pentru tine ca să nu scadă credinţa ta.”

Pricepem din aceasta cum că războiul nevăzut, care se încinge între suflet şi diavol, e îngăduit de Dumnezeu să dea în stadia vieţii acesteia. El are legi după care trebuie să urmăm întocmai, ca să nu pierdem vremea, mântuirea şi smerenia. Căci zice credinţa dintre Sfinţi: „Ia ispitele şi îndată nu mai e nimeni, care să se mântuiască”.

Războiul ispitelor e focul care lămureşte ce suntem fiecare: lemne, pietre, aramă, paie, câlţi, pământ sau cenuşă.

Războiul duhovnicesc seamănă întru câtva cu războiul lumii. Şi unul şi altul te desface de viaţa aceasta. Numai ispitele, necazurile şi tot felul de încercări ale războiului nevăzut izbutesc să ne tocească pe deplin gustul de lumea aceasta şi să ne aducă la un fel de moarte faţă de lume, care-i smerenia deplinăşi condiţia de căpetenie a rugăciunii neîncetate.

Lupte după lege

Cei ce nu urmăresc în viaţa aceasta nimic mai mult decât să fie fericiţi în lume şi tihniţi în trup, aceştia n-au război cu diavolul: pe aceştia îi are fără război. Căci câtăvreme umblă după tihnealăşi fericire deşartă n-au să se trezească din vraja vrăjmaşă, care-i ţine bine încleştaţi în lumea aceasta sensibilă care-i duce prin nebăgare de seamăla pierzare sigură. De aceea a zis oarecine că cea mai primejdioasă temniţă e aceea în care te simţi bine: nu vei ieşi din ea niciodată.

Războiul începe abia cu cei ce vor să-şi refacă fericirea raiului pierdut, strădanie pentru care învaţă să se desprindă pe rând din toată tihneala şi slava deşartă a vieţii acesteia. Şi începe aşa:

Toate patimile sau lucrările împotriva firii se ivesc mai întâi în minte, în partea cea mai subţire a făpturii noastre nevăzute. Aci vine un chip sau un gând al lumii acesteia şi stă ca o momeală. Iar mintea, dacă e neînvăţată sau neprevăzută despre lucrarea străină, ca un miel neştiutor, vede lupul şi se duce la el, crezând că e oaie. Iar dacă lupul mai e şi viclean se îmbracă în piele de oaie şi bietul miel, neavând mirosul oii cercat, tot de-a zburda se duce în colţii lupului flămând.

Prima întâlnire între minte şi diavol e la linia momelii, pe care o flutură el în văzul minţii. Dacă mintea nu bagă momeala în seamă, vrăjmaşul stăruie cu ea, o aratămai sclipitoare, ca s-o arate iubită minţii. Aceasta e a doua înaintare a războiului sau asupreala. Dacă la asupreală a reuşit să fure minte cu momeala şi să o facă să vorbeascăîmpreună, avem înaintarea la unire.

Mintea însă se trezeşte, că a fost furată de gând străin şi că se află în altceva decât în ceea ce-i era dat după fire; iar când îşi dă seama de ea însăşi şi de cele în care se află, avem lupta cea de gând la o clipă hotărâtoare. Se va învoi mintea ca să meargă dupămomeală mai departe sau se va întoarce de la dânsa? Aici e lupta, şi clipele sunt scumpe şi de cele mai multe ori, viaţa întreagă a unuia sau o mulţime de înşi, atârnă de lupta nevăzută a câtorva clipe.

Dacă întârziem să ne luptăm, se poate întâmpla ca fără de veste să fim învăluiţi la minte de partea poftei sau a iuţimii, asupra cărora încă aruncă vrăjmaşul aprinderea sa. Prin urmare, ostaş al lui Hristos, lupta trebuie dată grabnic şi după lege.

Iată cum descrie Sfântul Marcu Ascetul, iscarea războiului nevăzut: „momeala aruncată de Satana”.

Încă din Vechiul Testament se cunoaşte războiul cel de gând, despre care David scrie aceasta: „Fiica Babilonului (înţelegeţi: Satană, Satană) dornică de pustiire, ferice de cel ce-ţi va plăti după fapta ce ne-ai făcut nouă; ferice de cel ce va lua şi va lovi de piatrăpruncii tăi”.

Gândurile celui rău, nălucirile lui, idolii (ideile fixe ale lui), momelile sale, aceştia sunt pruncii vaviloneşti sau „puii de drac”, după cum îi numeşte Sfântul Maxim. Iar piatra este Hristos sau credinţa în El, temelia cetăţii sufletului, piatra cea din capul unghiului, pe care zidarii vremii de atunci nu au băgat-o în seamă. Ori, întru nimeni altul nu este mântuire, căci nu este sub cer nici un alt nume dat nouă oamenilor, întru care săne mântuim. De piatra aceasta trebuie să lovim pruncii vaviloneşti. Căci cine va cădea pe piatra aceasta se va sfărâma, iar pe cine va cădea ea, îl va spulbera. De aceea Sfântul Ioan Scărarul zice: „Ca numele lui Iisus Hristos, armă mai tare, în cer şi pe pământ nu este”. Cerul este mintea şi pământul este inima în care trebuie să se depene rugăciunea neîncetată a preasfântului nume: „Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”, întorcându-se ca o armă mereu întinsă asupra vrăjmaşului.

Pe trepte de-a râpa

Deci vremea de luptă are o clipă de mare cumpănă, şi anume: dacă mintea nu-şi aduce aminte cu credinţă de „Doamne Iisuse…”, i se întâmplă că încuviinţează momeala vrăjmaşului. Aici e graniţa între lupta după lege şi căderea în fărădelege. Deci, mintea căzută în hotarul fărădelegii, dă încuviinţarea ei voinţei, căreia încă-i suflă vicleanul boarea ameţirii. Voinţa ia hotărârea întotdeauna după sfatul minţii şi niciodată înainte.

Darul libertăţii voinţei ni l-a dat Dumnezeu ca pe o mare cinste, şi prin el avem a spori până la măsuri dumnezeieşti. Iată de ce toată strădania dezrobirii puterilor sufleteşti, din patimile contra firii, duce de fapt la redobândirea libertăţii de fii ai lui Dumnezeu, de fii ai adevărului, care face liberi pe cei ce stau în adevăr şi nu stau în minciunăşi-n tatăl minciunii. Prin darul libertăţii voiţei, avem de suit de la chip la asemănare. Pentru refacerea sau crearea din nou a omului a venit Dumnezeu între oameni şi tot de aceea petrece cu noi, cu fiecare rând de oameni, în tot chipul silindu-se să ne dezlege libertatea voinţei din lanţuri străine, iar noi nepricepuţii, după puţin, iarăşi ne predăm spre şi mai grele lanţuri. Iubirea înclină libertatea ca pe o cumpănă.

Deci, dacă mintea va iubi momeala străinăşi sfatul viclean, va înclina cumpăna liberei alegeri spre momeala şi sfatul străin. Aşa se deschide spărtura în cetate şi se năpustesc puhoaiele de vrăjmaşi, care aşteptau ascunşi afară. Şi repede urmează jalnicăpustiire în cetatea sufletului: împlinirea cu lucrul şi repetarea faptei aceleia până ajunge deprindere sau obicei. Înrădăcinarea sufleteascăşi trupească a omului, până la neputinţa de a se mai împotrivi, sau până a nu vrea să se mai împotrivească. Aşa se întâmplă că lucrarea (firii) împotriva firii i se face omului a doua fire – firea fărădelegii sau legea păcatului.

Totuşi omul, slăbindu-i puterile, îşi dă seama că robeşte vrăjmaşului, căci de unde odată pruncii vaviloneşti erau micuţi şi-i lua în glumă, acum s-au făcut bărbaţi şi-i simte cum îi fură puterile, iar lui, din multa păcătuire, i s-a stins puterea voinţei de a se împotrivi. Când avea puterile întregi, n-asculta de povaţă, iar acum când nu le mai are, le-ar întoarce lui Dumnezeu, dar nu le mai are de unde. Toată vigoarea tinereţii o dă cui nu trebuie, iar bătrâneţea hârbuită umblă s-o dea lui Dumnezeu. Ce socoteală?

Câteodată primeşte Dumnezeu şi cioburile, însă numai dacă au mai rămas puteri şi pentru cea mai de pe urmă luptă, mai grea ca cea dintâi, care e pe viaţăşi pe moarte. Căci vrăjmaşul, care pustieşte prin patimi, când află că mintea, împinsă de strigarea conştiinţei, vrea să facă răscoală împotriva robiei sale, vine cu asprime mare, dovedind sufletului că n-are chip de scăpare. Iar ca pedeapsă, precum că sufletul a îndrăznit una ca ceasta, diavolul umblă să-l dea legat la un chinuitor mai greu: duhul deznădejdii. Trebuie să spunem că fiecare din patimile de căpetenie pot duce zidirea lui Dumnezeu, până la căderea cea mai de pe urmă, fie ea omorârea de sine, fie nebunia, fie chiar îndrăcirea. De pildă: lăcomia de avere, lăcomia de putere şi fumul mândriei pe câţi nu i-a luat de minte şi s-au omorât! Boalele de pe urma curviei, pe câţi nu i-a adus ca să-şi pună capăt zilelor? Care a sfârşit bine dintre beţivi, care n-au vrut nicidecum să se lase de patima lor? Dar şi lenea poate face nebuni, când se vede în primejdii.

De unde atâta pustiire? De la o clipă fără de Dumnezeu a minţii, clipă în care vrăjmaşul ia furişat undiţa iadului pe gât învăluită meşteşugit într-o momeală a unui lucru sensibil al lumii de aici.

Protrivnicul ispiteşte cu momeala plăcerii pe tot omul spre patima spre care-l prinde că are pornirea mai mare: pe cel aplecat spre trup cu desfrânarea, pe cel înclinat spre gânduri, cu înţelepciunea veacului acestuia, care pe mulţi i-a rătăcit de Dumnezeu şi pe puţini i-a întors, pe cei dornici de Cuvântul lui Dumnezeu îi ispiteşte cu Biblia, încât în zilele noastre se văd mulţi călători la iad cu Scriptura în mână. Toţi cei ce umblă dupăplăceri, de orice fel, nu vor scăpa de primejdii căci sub orice plăcere e încolăcit un şarpe.

din ”CĂRAREA ÎMPĂRĂȚIEI” de Părintele Arsenie Boca

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *