Despre cum Se arată Dumnezeu oamenilor (II)

Întrebarea a doua:

Despre cum Se arată Dumnezeu oamenilor

Ucenicul Sundar întreabă:

– Doamne, dacă Tu Te-ai arăta oam­enilor în chip văzut, ei n-ar mai avea nici o îndoială în ce priveşte Dumnezeirea Ta şi existenţa Tată­lui; toţi ar crede şi ar purcede pe drumul cel adevărat.

Domnul răspunde:

– Fiul Meu, Eu cunosc starea sufletească a oamenilor şi Mă descopăr fiec­ăruia în măsura în care el are lipsă de această descoperire. Pentru ca să călăuzesc pe oameni la viaţa cea adevărată, Eu nu puteam folosi alt mijloc mai bun decât să Mă fac om ca ei. În chipul acesta, oamenii putură să înţeleagă că Tatăl nu este o fiinţă ciudată şi înspăimântătoare; ci că El este iubire; El este ca şi ei, căci ei au fost zidiţi după chipul şi asemănarea Lui­.

E o dorinţă firească pentru un om să se închine şi să iu­bească pe Acela în care crede. Dar pe Tatăl e cu neputinţă să-L vadă, deoarece firea Lui întrece înţelegerea omenească şi cel care doreşte să vadă necuprinsul trebuie să fie el însuşi necuprins. Omul este mărginit, cuprinzibil şi făptuit; el nu poate vedea pe Dumnezeu.

Dumnezeu S-a întrupat în Mine pentru ca fiii Săi – făpturi mărginite – şi îngerii toţi să-L poată afla în slava Sa cerească şi să în­cerce o mare bucurie.­

Eu sunt chipul lui Dumnezeu cel nevăzut în Care locuieşte toată plinirea Dumne­ze­irii, tru­peşte (Col 1, 15; 2, 9). Cel care M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl (In 14, 9).

Soarele, lumina şi căldura

Tatăl, Eu şi Sfân­tul Duh suntem una. Noi suntem în chipul Soa­relui. În Soare se află la un loc şi căldura, şi lumina, deşi lumina nu e căldură şi căldura nu e lumină. Ele petrec în acelaşi loc, purced din acelaşi loc, dar faţă de oa­meni au totuşi înfăţişări deosebite.

Sfântul Duh şi Eu, venind de la Tatăl, dăm lumină şi căldură lumii. Asemeni focului, botezul Sfântului Duh mistuie orice soi de păcat şi de rău din inima oame­nilor, pre­gătindu-i pentru cer, prin curăţire şi sfinţire. Eu, Cel Care sunt Lumina cea adevărată (In 1, 9; 8, 12), îi smulg pe toţi păcă­toşii din prăpastia întunericului şi-i că­lăuzesc la viaţa cea ade­vărată, dân­du-le fericirea veş­nică a cerului.

După cum lumina şi căldura nu sunt despărţite de soare, tot aşa şi Noi, Tatăl, Eu şi Duhul Sfânt, suntem una.

Îndoielile

Oricare ar fi însuşirile sau darurile pe care le-a împărtăşit Dumnezeu omului, ele sunt ne­folositoare, dacă omul nu le pune în lucrare.

Tot aşa e şi cu credinţa în Dumnezeul cel viu; dacă ea nu-şi păstrează sănătatea, poate fi nimicită de atacurile pă­catului şi poate să se prefacă în îndoială.

Îndoiala e o boală sufletească, iar această boală e pricinuită de păcat. Trebuie mai întâi să de­părtăm păcatul şi atunci va dispărea şi îndoiala.

Păcatul rupe împărtăşirea omului cu Dumnezeu şi naşte în­doiala care este o boală a sufle­tului. Trebuie, aşadar, să înfăp­tuim mai întâi împăcarea cu Dumnezeu şi atunci îndoielile vor dispărea de la sine şi locul lor îl va lua o pace care întrece orice aşteptări, o pace pe care lumea n-o poate nici da, nici lua. Eu M-am făcut om pentru ca să împac făptura cu Tatăl, pentru ca oamenii să cunoască bucuria veşnică a cerului.

Dumnezeu este iubire

Dumnezeu este iubire. În orice fiinţă, mai vârtos în om, Dum­nezeu a sădit sămânţa iubirii. Aşadar, Dumnezeu are dreptul să primească partea de iubire pe care I-o datorăm. Omul trebuie să iubească pe Cel Care i-a zidit inima, sufletul şi mintea; omul trebuie să iubească pe Dumne­zeu din toată inima sa, din tot sufletul său şi din tot cugetul său; şi nu numai pe Dumnezeu, ci şi tot ceea ce El a zidit. Iubind pe Dumnezeu, omul va iubi şi toată zidirea Lui.

Dacă iubirea omului nu iubeşte pe Cel Care a zidit în om puterea de a iubi, ea se abate de la sco­pul ei adevărat şi se preface în egoism. Iubirea ajunge astfel propriul ei duşman şi duşmanul omului însuşi. Orice om egoist săvârşeşte o sinucidere.

Eu v-am mai spus: „Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi“. Deşi, într-un înţeles mai larg, omenirea însăşi este aproapele nostru.

E uşor să fii bun cu un străin, chiar dacă el îţi este vrăjmaş, când nu trăieşti cu el decât două, trei zile. Dar a ajunge să suferi şi să iubeşti ca pe tine însuţi un om care trăieşte zilnic cu tine şi-ţi pricinuieşte mereu necazuri şi supărări este într-a­devăr o mare greutate. În ziua în care veţi fi câştigat această mare biruinţă vă va fi uşor să iubiţi pe orice om ca pe voi înşivă.

Când un om iubeşte pe Dumnezeu din toată inima sa, din tot cugetul său şi din toată virtutea lui şi pe aproapele său ca pe sine însuşi, în inima lui nu se va mai putea sălăşlui nici un fel de îndoială. Împărăţia lui Dum­nezeu se va statornici înăuntrul lui şi această Împărăţie este veşnică. Curăţit prin văpaia iu­birii, acest om se preface după chipul Tatălui Care este în ce­ruri şi Care l-a zidit odinioară după propriul Său chip.

Sfânta Scriptură

Eu Mă descopăr statornic – ­zice Domnul – celor care Mă caută cu inimă curată. Eu Mă desco­păr prin cuvintele Mele, adică prin Sfânta Scriptură. După cum Eu M-am făcut om ca să mân­tuiesc omenirea, tot astfel Cu­vântul Meu, care este duh şi adevăr (In 6, 63), a fost scris­ de oameni în grai omenesc. El cuprinde şi lucrul omenesc, şi lucrul dumnezeiesc, amândouă strâns unite laolaltă.

Unii nu Mă pot înţelege, dar­ nici înţelesul Cuvântului Meu nu-l pot prinde. Ca să înţeleagă cineva Cuvântul Meu, nu e nevoie nici de ştiinţa limbii ebraice, nici a limbii greceşti, ci de împărtă­şirea harului Sfântului Duh, pentru că Sfântul Duh i-a insuflat pe profeţii şi pe apostolii care au scris Scrip­turile. Sfânta Scriptură fiind inspi­rată de Dumnezeu, numai cei născuţi din Duh o pot înţelege în întregime, deşi în ochii lumii ei ar trece ca nişte oameni ne­învăţaţi. Ei înţeleg graiul duhov­nicesc al Scripturilor, pentru că el este graiul lor matern. Înţe­lepţii lumii acesteia nu-l înţeleg, pentru că ei nu stau sub revăr­sarea Duhului Sfânt. Pe ei îi stăpâneşte duhul de iscodire, nu cel de înţelegere duhovnicească.

Eu doresc să Mă descopăr în cartea firii al cărei Ziditor sunt. Vederea spirituală este de mare preţ, pentru ca omul să Mă poată vedea şi găsi în această carte; fără această vedere spirituală, vă veţi rătăci şi nu Mă veţi afla. Un orb poate să citească slu­jindu-se de vârful degetelor în locul ochilor. Dar voi nu puteţi găsi adevărul folosindu-vă de un mijloc asemănător. Îndoiel­nicii şi necredincioşii au dovedit acest lucru. Pe ei îi stăpâneşte duhul de iscodire, nu cel de în­ţelegere. Ei zic: „Dacă e un Dumnezeu atotbun, de ce sunt furtunile, cutremurele de pă­mânt, suferinţa, răul şi moartea?“ Cei care judecă în acest chip îşi dovedesc nepriceperea lor; ei se aseamănă unui neghiob care ar porni să-l bârfească pe un artist care lucrează la un mo­nument, înainte de a-l fi isprăvit.

Când îşi va vedea însă greşala, se va ruşina de bârfelile lui pripite şi nu va găsi cuvinte destule de proslăvire. Dumne­zeu n-a zidit lumea, aşa cum o vedem azi, într-o singură zi; tot aşa, lumea nu va atinge desă­vârşirea ei într-o zi. Lumea merge spre desăvârşire. Dacă omului i-ar fi cu putinţă să vadă şi să înţeleagă cum vede şi în­ţelege Dumnezeu, el şi-ar da seama de desăvârşirea lucrurilor create; el s-ar proşterne şi ar mărturisi şi el că „totul e foarte bun“ (Fac 1, 31).

Ouăle şi puişorii

Sufletul din trupul omenesc este asemeni unui puişor ascuns în coaja unui ou. Dacă, printr-un mijloc oarecare, puişorul dinăuntru ar afla că dincolo de coaja lui se întinde o lume ne­sfârşită, cu flori de tot felul, cu ape şi coline fermecătoare, dacă i s-ar spune că toate acele lu­cruri sunt frumoase şi că în această lume vieţuiesc şi părinţii lui şi va locui şi el, dacă i s-ar spune că va scăpa şi el odată din închisoa­rea oului şi va vedea toate aceste lucruri, el n-ar înţelege nimic şi n-ar crede ceea ce i s-ar povesti.

Dacă i-aţi spune că într-o zi el va vedea cu ochii lui micuţi toată lumea aceasta şi că va colinda în zbor cu plăpândele lui aripi tot văzdu­hul acestei lumi, el nu va crede; nici o dovadă nu l-ar putea în­credinţa.

Tot aşa, mulţi oameni nu cred în viaţa viitoare şi în Dumne­zeu, pentru că ei nu le pot vedea în timpul cât sunt şi ei în înve­lişul de lut al trupului­.

Închipuirea lor, ca şi aripile plăpânde ale puiului, nu se poate avânta dincolo de graniţele jude­căţii lor; ei nu pot vedea cu ochii lor de tină lucrurile veş­nice şi nestricăcioase pe care Dumnezeu le pregăteşte pentru mult‑iu­bi­ţii Săi fii (Isaia 64, 3; 65, 17).

Dacă puiul din ou ar zice că nu mai este nimic afară de coaja sa, mama lui i-ar răspunde: „Ce vorbeşti tu? Afară sunt munţi, flori şi cerul albastru“. „Vorbeşti prostii, căci eu nu văd nimic din toate acestea“ – ar răspunde puiul; dar, îndată ce s-a spart coaja, s‑a putut încredinţa despre cele ce i-a spus mamă-sa.

Şi voi sunteţi închişi în coaja lutului şi nu vedeţi cerul şi ia­dul. Nu puteţi vedea lucrurile vieţii veşnice. Dar într-o zi coaja se va sparge şi atunci le veţi vedea.

Starea sufletului în trup e ase­mănătoare şi din alt punct de vedere aceleia a puişorului în­chis în coaja oului. Ca să se zămislească pentru viaţa veşnică, sufletul trebuie să fie în­călzit de Sfântul Duh, după cum puiul e încălzit de maica lui, căci altfel sufletul ar fi în primejdia de a fi pierdut pentru totdeauna.

Omul, făptură mărginită, are nevoie de credinţă să se poată înălţa la Tainele lui Dumnezeu celui nemărginit.

E cu neputinţă minţii mărgi­nite a omului să pătrundă în adâncimile tainelor lui Dumne­zeu cu slabele mijloace pe care le are la îndemână, după cum cu neputinţă îi este şi furnicii să împingă zăvorul unei porţi de fier cu bietele ei picioare.

Aici pe pământ, viaţa e su­pusă nimicirii şi morţii, dar când această viaţă se atinge de Dum­nezeul cel nemuritor, Izvorul vieţii veşnice, această viaţă a­junge ea însăşi veşnică.

„Eu le dau lor viaţă veşnică şi nu vor pieri în veac şi nimeni nu-i va răpi pe ei din mâna Mea“ (In 10, 28).

„Eu sunt Alfa şi Omega, În­ceputul şi Sfârşitul, zice Domnul, Cel Care este şi Cel Care era şi Cel Care vine, Atotţiitorul“ (Apoc 1, 8).

Sadhou Sundar Singh
La picioarele Stăpânului meu, Ediţia a IV-a

Traducere de prof. dr. Gr. Cristescu şi Preot Iosif Trifa

Apare cu binecuvântarea IPS Sale Dr. Laurenţiu Streza, Mitropolitul Ardealului

Editura «Oastea Domnului» Sibiu, 2010