Dintre toate slujirile pământeşti, din tot ceea ce ar putea exista, nimic nu este mai sfânt, nimic nu este mai frumos decât preoţia. Preoţia este slujirea Mântuitorului Iisus Hristos. Iar preotul este cel care poartă rugăciunile credincioşilor. Singurul veşmânt de care preotul nu se poate lipsi când săvârşeşte orice slujbă sau citeşte o rugăciune de binecuvântare este epitrahilul. Epitrahilul este veşmântul pe care îl poartă preotul pe grumaz de sus până jos, având la capăt anumite franjuri sau ciucuri – care simbolizează sufletele credincioşilor. Preotul este cel care poartă povara oamenilor, este cel care îşi asumă de bunăvoie o parte din lupta cu răul, cu puterile răului, pe care o are de dus credinciosul.
Preotul trebuie să fie un om al rugăciunii, pentru a purta cu succes rugăciunile credincioşilor către Dumnezeu, spre cer. Preotul este cel care invocă lucrarea Duhului Sfânt, ca să se pogoare şi să sfinţească preacinstitele daruri cu care noi ne împărtăşim spre iertarea păcatelor şi spre viaţa veşnică. Se spune la un moment dat în Pateric despre un monah care a întâlnit în drumul său un preot şi un înger. Întrebându-l pe bătrânul său cui să se închine prima dată, bătrânul îi răspunde că preotului, şi apoi îngerului. De ce? Pentru că ceea ce face preotul pe pământ nu pot face nici îngerii, care sunt aproape de tronul lui Dumnezeu… Aceasta din urmă o mărturiseşte şi Sfântul Ioan Gură de Aur în tratatul său Despre preoţie. Sfântul Ioan Gură de Aur mai zice că mare putere i-a dat Dumnezeu preotului de a lega şi dezlega păcatele oamenilor. Preotul poate lega sufletele şi să străbată cerurile. Dumnezeu întăreşte în ceruri, Sus, ceea ce preotul săvârşeşte pe pământ. Prin rugăciunile preoţilor, se prefac pâinea şi vinul în Trupul şi Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Ce frumoasă este preoţia! Preoţia este mai grea şi decât medicina, deoarece medicina se ocupă cu ştiinţa vindecării trupurilor, pe când preoţia se ocupă cu ştiinţa vindecării sufletelor. Preotul trebuie să fie un bun psiholog, în măsură să citească sufletul omului, să se pogoare la mintea celui înţelept, şi celui mai puţin înţelept, la mintea celui învăţat şi la mintea celui neînvăţat, la mintea celui bun, dar şi a celui nebun. Acesta trebuie să fie preotul.
Am amintit aceasta pentru a ne feri de un mare păcat. Dumnezeu iartă şi pe omul care păcătuieşte cu gândul, şi pe omul desfrânat (ne amintim de femeia păcătoasă din Evanghelie, care, înainte de patima Mântuitorului, a uns cu mir şi a şters cu părul capului ei picioarele Lui) şi i-au fost iertate păcatele. Dar vorbirea de rău, clevetirea sau bârfa cu greu pot fi iertate. De ce? Pentru că acestea din urmă pot ucide sufletul aproapelui. Cu atât mai mult atunci când judecăm preoţii. Mare păcat!… În prima rugăciune de iertare de la slujba înmormântării, se enumeră mai multe feluri de păcătuire, sau păcate în care ar fi căzut cel răposat. Iar preotul cere de la Dumnezeu iertarea şi dezlegarea de păcate. La un moment dat se zice: „Şi, de a căzut robul Tău acesta sub blestemul tatălui său; de a amărât pe vreun preot şi a luat de la el legătură nedezlegată; de a căzut în grea afurisenie de la arhiereu şi, din nepăsare sau din lenevie, n-a dobândit iertare…” Deci zice „de a amărât pe vreun preot”. Ce înseamnă aceasta? A amărî pe vreun preot, sau a-l supăra este un păcat mare. Nu numai că rugăciunea celui care a amărât pe preot nu mai ajunge în faţa tronului lui Dumnezeu, dar va cădea în mare osândă şi pedeapsă. Întrebat odată marele duhovnic Părintele Cleopa Ilie dacă preotul poate să blesteme, el răspunde: Nu! Doamne fereşte! Pentru că preotul trebuie să binecuvânteze, nu să blesteme. Dar, continuă părintele Cleopa, dacă cineva a amărât pe vreun preot, amărăciunea preotului i se socoteşte blestem asupra celui care a amărât pe preot, chiar dacă preotul nu face una ca aceasta. Noi trebuie să fugim cât putem de judecarea aproapelui, mai cu seamă de cea a preoţilor, căci este foc mare şi pedeapsă groaznică. Căci vom da seamă înaintea tronului lui Dumnezeu nu numai pentru păcatele noastre, ci şi pentru ceea ce am luat asupra noastră prin judecarea aproapelui. Părintele Iustin Pârvu zice că atunci când eşti vorbit de rău ţi se iartă din păcate. Deci atunci când vorbim de rău pe cineva, luăm păcatele aproapelui asupra noastră, adăugând păcate la păcate.
Noi trebuie să cinstim Biserica, slujitorii ei, ştiind că sunt vase alese ale Duhului Sfânt. Preoţii sunt luaţi din lume, pentru lume; sunt despărţiţi de lume, dar rugători pentru lume. Aceasta ne mărturiseşte şi Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Evrei: „Şi nimeni nu-şi ia singur cinstea aceasta,ci dacă este chemat de Dumnezeu, după cum şi Aaron” (Evrei 5, 4). Dacă cinsteşti preoţii, Îl cinsteşti pe Dumnezeu. Sfântul Atanasie Athonitul zicea că de vezi pe aproapele tău păcătuind să nu crezi, că nu ştii care este pocăinţa sa în ascuns, nu ştii câte lacrimi varsă în chilia sa.
Chiar înainte de a merge la scaunul Spovedaniei, avem datoria sfântă de a ne ruga pentru duhovnic; de a cere de la Dumnezeu să îl înţelepţească pe duhovnic ca să ne dea răspuns bun la frământările noastre sufleteşti; şi tot prin duhovnic Dumnezeu să ne dăruiască pacea şi liniştea sufletească; într-un cuvânt: Dumnezeu să vorbească prin duhovnic, şi nu duhovnicul de la sine. Tot Sfântul Ioan Gură de Aur zice că atunci când preotul dezleagă păcatele, Dumnezeu, în Cer, împlineşte voia lui. Deci câtă putere are preotul de la Dumnezeu! Dacă preotul dezleagă de păcate aici, pe pământ, şi Dumnezeu dezleagă în cer.
Dacă nu dezleagă preotul aici, pe pământ, nici Dumnezeu nu dezleagă în cer. Să cinstim, aşadar, preoţii, numai la aceasta gândindu-ne: prin rugăciunile lor, multe suflete din iad sunt salvate. Amin.
Ieromonah Nicolae CEOBANU