Mulţi ne dorim Raiul. Şi totuşi, după felul cum alergăm, fără să dăm năvală după el, se pare că nu. De ce? Pentru că Raiul începe de pe pământ. Şi uşor se vede cum şi cât îl preţuim.
Betania e Casa Mângâierii, e Casa Prieteniei.
Colţul de Rai, Betania betaniilor, Casa Mângâierii o avem în fiecare localitate: e Sfânta Biserică. Aici putem fi în părtăşie cu Domnul prin Cuvânt, dar şi împărtăşiţi cu Domnul din Sfântul Potir.
Colţişorul de Rai – Casa Prieteniei, Betania ostaşilor, pe lângă biserică, e şi Adunarea Oastei.
Betanie mai poate fi şi orice loc unde se află Marta, Maria, Lazăr, împreună cu Domnul, cu Maica Sa şi ucenicii, fraţii.
Simţim noi atracţia, nevoia, bucuria, mângâierea, plăcerea de a petrece în ele fără a pierde nicio clipă de la început şi până la sfârşit? Sau ne „spălăm” pe mâini înşelându-ne singuri că ne-am făcut datoria mergând doar pasivi la sfârşit. Simţim nevoia adunărilor de vineri seara de rugăciune? Pentru orice lucru pământesc se cere pregătire. Adunarea de vineri pregăteşte şi adunarea de duminică. Vom zice că ne rugăm fiecare acasă. Da, aşa fac cei care simt datoria de conştiinţă, răspunderea pe care o au faţă de Domnul şi de fraţi. Dar cei care simt mai mult decât datoria, cei care simt roada datoriei se întâlnesc şi în acelaşi loc, pentru că totul e dulce şi frumos, după cum spune fratele Traian: „Când suntem doi sau trei, oriunde / cu noi de-a pururea-i Hristos, / iar unde-i El e totul dulce şi fericit şi luminos”.
Chiar Domnul Iisus, fiind pe pământ, a simţit nevoia de a merge în Betania: „Cu şase zile înainte de Paşti, Iisus a venit în Betania…” (Ioan 12, 1). „Pentru El, Care ştia ce Îi vor aduce de data aceasta Paştile care se apropiau, revederea locurilor şi a fiinţelor iubite era nu numai un prilej de mângâiere şi de întărire, ci şi o trebuinţă adânc sufletească” (Traian Dorz). Prin mângâierea, întărirea, învierea lui Lazăr făcută de Domnul familiei din Betania, a simţit şi Domnul mângâierea şi întărirea primită de la Tatăl pentru Jertfa ce urma pe Golgota. O, câtă nevoie avem noi de aceste Betanii, că noi nu ştim ce ne poate aduce clipa sau ziua de mâine.
Să învăţăm ceva din mustrarea prietenoasă, delicată, pe care Domnul o face Martei, ca fiind un pic de ispită a firii pământeşti şi pentru multe surori de-ale noastre: „Dintr-o oarecare dorinţă de laudă, să gătească mai multe şi mai bine decât era nevoie. Să pregătească mai frumos şi mai mult chiar decât erau modestele pretenţii ale Domnului şi necesarul lor. Şi, poate, şi mai mult decât erau posibilităţile casei Martei. De unde Domnul nu aştepta, trupeşte, decât aşa de puţin!…” (Traian Dorz).
De la Maria să învăţăm a „risipi” pentru Domnul tot ce avem mai bun şi ce ne mai zice fratele Traian: „Celelalte zile – sora Marta ştie / tot ce-mi cere dânsa, fac cu bucurie, / dar în clipa asta să-Ţi stau la picioare / este-a mea dorinţă unică şi mare. // Voi lucra, în urmă, iarăşi, fericită / tot ce o să-mi spună sora mea iubită, / dar în clipa asta, lase-mă puţin / sufletul să-mi satur cu nectar divin!”.
De la Lazăr învăţăm că, dacă Domnul nu vine la noi, nu petrece cu noi, ne îmbolnăvim şi murim. Ferice de Lazăr că a avut cine să mijlocească pentru învierea lui. Ferice de cei care mijlocesc la Domnul pentru fraţii lor bolnavi, morţi în păcate şi ferice şi de cei înviaţi care-şi încep o viaţă nouă.
Ce Betanie fericită poate fi o adunare, o familie, o inimă ce slujeşte pe Domnul întreit, ca Marta, ca Maria, ca Lazăr şi unde Domnul cu ai Lui vine cu mare drag! Şi dacă acum Domnul este chemat şi aşteptat cu drag în inimă, familia – adunarea noastră – ne va chema şi ne va aştepta şi El pe noi cu mare drag în Casa Sa, în Betania din Cer, pe care o dorim, Acolo unde a zis Domnul că merge să ne pregătească un loc.
Ce mângâiere, ce nădejde ne dă fratele Traian când ne vorbeşte de „Casa scumpă a familiei noastre duhovniceşti, Oastea Domnului” şi de Dumnezeul nostru, Cel al dragostei şi al rânduielii că „printre feluritele bucurii pregătite pentru cei credincioşi care L-au iubit şi L-au ascultat pe El, pe pământ, poate fi şi aceea de a le rândui fiecărei familii frăţeşti, fiecărei comunităţi duhovniceşti, după duhul şi după particularitatea sa, un lăcaş în fericirea cerească! Pentru ca acei care s-au iubit şi au trăit împreună şi au lucrat împreună pentru acelaşi gând, în acelaşi duh, în aceeaşi învăţătură, să-şi petreacă fericiţi, fericiţi veşnicia tot împreună. (…) Ce har veşnic va fi să stăm împreună cu cei care au fost înaintaşii noştri duhovniceşti, părinţii şi fraţii noştri în Domnul!…”
Ce rămâne să ne mai dorim decât să ajungem şi noi în Betania din Cer! Amin.
Ionel STANCIU
