Ce frumos a lucrat Domnul în viaţa lui Lazăr, prietenul Său, pe care l-a înviat, deşi era mort de patru zile. Şi noi am avut şansa să fim înviaţi din morţi, să fim făcuţi „făptură nouă“ (II Cor. 5, 17), la Botez, când Hristos ni S-a oferit întreg, în toată plinătatea puterii Lui!
Dar mulţi contestă lucrul acesta şi ne întreabă: Ce-am ştiut noi când am fost botezaţi? Cine ne-a întrebat pe noi dacă vrem să ne botezăm? Acestora le vom răspunde, întrebându-i: Ce-a ştiut Lazăr, când el era mort de patru zile? Şi cine l-a întrebat pe acesta dacă vrea să fie înviat? Lazăr nu ştia nimic în acele momente şi nici n-a putut să-şi exprime părerea în legătură cu învierea sa, dar Mântuitorul, în marea Lui dragoste şi la stăruinţele celor din familia lui Lazăr, a săvârşit această minunată înviere. Totuşi, la puţin timp după învierea sa din morţi, atunci când Iisus a venit în Betania, Lazăr a avut posibilitatea să aleagă între a-L primi şi a-L alunga de la casa lui pe Domnul. Şi Lazăr a ales: L-a primit cu toată dragostea şi recunoştinţa pe Cel Care i-a redat viaţa (Ioan 12, 2).
Oare noi, după învierea Botezului, cum L-am primit pe Hristos? L-am primit cu dragoste, ne-am aşezat cu El la masă sau L-am alungat din casa sufletului nostru?
Dacă ne uităm cu atenţie la viaţa noastră de până acum, la faptele, la vorbele şi la gândurile noastre, vom vedea că, în loc să-I mulţumim Mântuitorului că ne-a făcut acest dar nemeritat, noi L-am batjocorit, înjurându-L, L-am alungat prin păcatele noastre, ba chiar am negat existenţa Lui, considerându-ne pe noi ca aflându-ne pe cea mai înaltă treaptă a „evoluţiei“. Am fost asemenea Mariei Magdalena, când avea şapte demoni, sau poate şi mai rău. Dar noi, la rândul nostru, trebuie să-i urmăm exemplul de mai târziu (Luca 7, 38), venind la picioarele Crucii Mântuitorului, plângând cu lacrimi de pocăinţă şi amestecându-ne lacrimile cu Sfânt Sângele Jertfei, şiroind din rănile cuielor răstignirii. Astfel, acest amestec miraculos, împreună cu hotărârea noastră de a ne preda cu totul Domnului, va declanşa în noi naşterea din nou, ca împlinire din partea noastră a aceleia primite la Botez, drept dar de la Hristos.
Dar credem că ajunşi la acel moment s-a încheiat lupta? Credem că deja ne putem considera mântuiţi, aşa cum le place să se declare, cu mândrie, unora din celelalte confesiuni? De drept, suntem mântuiţi, dar, de fapt, lupta abia acum începe. Pentru că dacă până acum diavolul a stat liniştit, ştiindu-ne ai lui, de-acum, văzând că ne pierde, se cutremură şi umblă răcnind ca un leu, căutând să ne înghită (cf. I Petru 5, 8). Şi să-l vedeţi pe Lucifer cum convoacă „sfatul“ cu toţi diavolii şi cu toate duhurile necurate, scornind cum să-l aducă din nou pe cel înviat la starea de moarte spirituală, cum era înainte. Dar să fim liniştiţi, că, dacă vom rămâne în Hristos, El nu va îngădui să fim ispitiţi mai mult decât putem, ci o dată cu ispita ne va aduce şi scăparea din ea, ca să putem răbda (cf. I Cor. 10, 13).
Aici am să amintesc despre unele ispite ce au venit asupra familiei unui frate, după ce L-a primit pe Domnul. Soţia lui, fiind însărcinată, a avut un grav accident de circulaţie. La spital, după ce i-au acordat primul ajutor, medicii au considerat, cu multă uşurinţă, că trebuie să-i provoace avortul, de parcă vorbeau de extragerea unei măsele. Când fraţii au refuzat, spunând că este un păcat de moarte şi numai să te gândeşti la un asemenea lucru, au fost consideraţi habotnici, fanatici, inconştienţi etc…
După ce au trecut pe la vreo nouă medici cu astfel de idei, Dumnezeu a rânduit ca al zecelea să fie unul cu frică de Dumnezeu, care, când a auzit că sora este însărcinată şi că doreşte să păstreze sarcina, a oprit orice fel de tratament, a interzis orice fel de examen radiologic şi a început să o trateze cu celelalte mijloace medicale ce nu constituiau un pericol pentru sarcină.
La numai o săptămână, medicul a declarat mulţumit că ceea ce nu a reuşit să vindece prin tratamentul cu medicamente a vindecat Dumnezeu prin marea Sa putere. Nu după mult timp, sora s-a însănătoşit, nepunând în pericol viaţa şi sănătatea copilului încă nenăscut.
Ne rugăm ca, atunci când va fi să vină încercările şi ispitele asupra noastră, să-L avem pe Hristos ca sprijin şi să fim tari asemenea lui Iov. Ba chiar, dacă va fi nevoie, să ne jertfim şi viaţa pentru Dumnezeu, aşa cum au făcut-o mulţi dintre primii creştini, pentru ca, astfel, cei din jurulnostru, văzând faptele noastre, să devină slujitori ai lui Dumnezeu, alături de noi şi de fraţii noştri întru Hristos Iisus. Amin!
Slăvit să fie Domnul!
Ioan DUCA
