Prin ascultare, combatem patimile, astfel incat nici un gând pătimaş nu poate sa ne rodească.
Inainte fiecărei persoane trebuie sa fim gata sa implinim voia sa mai degrabă decât a noastră. Astfel, conştiinţa noastră se eliberează. Puţin cate puţin, intr-un mod cu totul neaşteptat, lacrimile pentru „Adamul intreg” se nasc in noi.
Ascultarea incepe prin amănuntele cele mai neinsemnate ale vieţii zilnice, prin ocupaţia cea mai modesta, dar se sfârşeşte prin conştiinţa lui EU SUNT. Trebuie sa păstram aceasta stare de duh cu tăria credinţei in înviere.
Hristos a spus: Cel ce nu uraste pe tatăl sau, pe mama sa, pe fraţii sai, pe copiii sai si chiar pe propriul sau suflet, nu poate sa Ma urmeze. Cuvântul Domnului este foarte serios. Nu este vorba aici de cariera si de minciunile acestei vieţi, ci sa ajungi sa treci peste patimile si păcatele acestei lumi pentru a trai veşnic cu Tatăl. După căderea in păcat, firea umana este, in toate manifestările ei, potrivnica fata de ceea ce Tatăl nostru ceresc aşteaptă de la noi. Iata de ce trebuie sa ne uram pe noi insine, in starea in care suntem in lumea de după cădere.
Prin ascultare, sufletul nostru poate sa ajungă curat inaintea lui Dumnezeu.
Daca iubeşte cineva pe tatăl sau, pe mama sa, pe copiii sai, mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine (Matei 10,37). Nimic nu este mai infricosator pentru oamenii lumii decât aceste cuvinte. Totuşi, trebuie sa reuşim sa depăşim ceea ce ne leagă de fiintele cele mai apropiate. Astfel, nu vom ajunge niciodată la iubirea atotcuprinzătoare si absoluta a lui Dumnezeu.
Ascultarea este o renunţare totala la voinţa noastră proprie. Aceasta este calea pe care trebuie s-o urmam pentru a deveni liberi, pentru a auzi in inima noastră vocea Duhului Sfant. Viata noastră va fi tragica, fara salvare, atâta timp cat va exista in noi o patima. Nu putem sa aflam pacea decât prin renunţarea desăvârşita la propria noastră voinţa.
Numai când ne eliberam de propriile noastre gânduri, idei, dorinţe, putem trai, in toata curăţia, in „prezenta” lui Dumnezeu.
A asculta inseamna a-ti trai voia proprie, personala. Zilnic, trebuie sa fii dispus sa renunţi la propriile tale idei pentru a te elibera de lupta penibila si mizerabila, pe care o ducem impotriva patimilor. Odată terminat acest război, ne aflam deja la porţile veşniciei.
Daca renunţaţi la propria voastră voinţa, căutând voia lui Dumnezeu, Dumnezeu va fi cu voi. Daca vreţi sa urmaţi propria voastră gândire, Dumnezeu va va parasi.
Cea mai mare pedeapsa, pentru om, este ca Dumnezeu sa-l lase in voia sa proprie. In vremea noastră, care L-a respins pe Hristos, nimeni nu intelege aceasta aparenta supunere.
Rugăciunea curata presupune lipsa de griji. Se poate ajunge la ea atunci când, in orice ocupaţie, mintea noastră ramane libera de a gândi si de a nu trai, decât prin numele divin, harul Duhului Sfant.
Eu nu am venit pentru a impune voia mea altuia, ci, după exemplul lui Hristos, pentru a-l sluji. încercaţi sa procedaţi astfel, si veţi vedea ca harul lui Dumnezeu va fi cu voi. Apoi, adoptaţi aceasta atitudine in fiecare moment al vieţii voastre.
Daca nu vom invata sensul slujirii aproapelui, viata noastră va fi inutila. Daca vrem sa ne reinnoim firea, sa devenim asemenea lui Dumnezeu, trebuie ca dorinţa de a-i sluji aproapelui sa ne domine viata.
Slujirea aproapelui are o putere mântuitoare infinit mai mare decât oricare teorie teologica.
Cum putem sa-L cunoaştem pe Dumnezeu asa cum este? Hristos ne arata calea, rugandu-ne sa trăim in sfinţenie ca sa nu vatamam pe aproapele, sa preferam pe alţii noua insine, sa nu luptam pentru a-i domina.
Pentru ca ceilalţi sa trăiască, noi trebuie sa murim noua insine. Hristos a spus: Sa nu va fie frica ca va veţi pierde sufletul in aceasta slujire. Cel care slujeşte aproapelui isi câştiga sufletul pentru viata veşnica.
Care este arma vrăjmaşului impotriva mântuirii noastre? Invidia. In Evanghelie, Pilat ştie ca evreii vor sa-L omoare pe Hristos din invidie. Invidia este cea mai mare putere a vrăjmaşului. Iata de ce trebuie, inainte de toate, sa evitam gândul de invidie.
Invidia este caracteristica tuturor oamenilor, independent de situaţia lor sociala. Intr-adevar, mereu e cineva mai puternic decât noi. Mereu, ceilalţi au ceva ce ne-ar place sa avem. Din invidie ii respingem pe alţii, si, pentru Dumnezeu, viata noastră devine, intr-adevar, ca o imagine obscura si intunecata.
Straduiti-va sa nu acuzaţi niciodată pe altul, ci rugati-va pentru el. A judeca pe cineva pentru lipsurile pe care le are, inseamna sa nu-ti vezi propriile tale defecte.
“Din viaţă şi din Duh”, Arhimandrit Sofronie Saharov,
traducere din limba franceză de Ierom. Rafail (Noica),
– Ed. a 2-a, rev. -Alba Iulia : Reîntregirea, 2014
