1. Zis-a un bătrân: de este cineva cinstit şi lăudat de oameni mai mult decât măsura lui, unul ca acela de mult bine se lipseşte. Iar cel ce nu este nici cât de puţin cinstit şi lăudat de oameni aici pe pământ, acela va fi proslăvit de Domnul Dumnezeu în cer.
2. Un frate l-a întrebat pe un bătrân, zicând: spune-mi mie, părinte, oare, ce ar face cineva vrând să-şi poată câştiga lui smerenia? Răspuns-a lui bătrânul, zicând: smerenia, fiule, este cununa de pietre scumpe a călugărului. Şi cel ce va vrea să câştige smerenia, acela pururea să se silească să-şi deprindă firea sa în a-şi vedea numai ale sale greutăţi şi păcate şi a le cunoaşte, a se mâhni, a se defăima şi a se îngriji pentru dânsele. Iar păcatele altora să nu le ispitească, nici să osândească pe nimeni din fraţi.
3. Zis-a un bătrân: să nu cumva să gândeşti vreodată în gândul tău că tu eşti mai silitor şi mai nevoitor spre faptele cele sufleteşti decât ceilalţi fraţi, şi că mai mult posteşti şi că te osteneşti, ci smereşte-te cu darul lui Hristos şi cu dragoste nefăţarnică la toţi fraţii, ca să nu cazi în duhul mândriei şi aşa să-ţi pierzi osteneala. Căci scris este: cel ce i se pare că stă, să se păzească să nu cadă. Ci cu dragostea să fii ca şi cu sare îndulcit pururea către fratele tău.
4. De vei porunci ceva fratelui tău cu smerenie şi cu frica lui Dumnezeu să facă vreo treabă oarecare, el se va supune cuvântului tău, cel cu smerenie şi va face ceea ce îi vei zice lui. Iar de vei porunci lui cu stăpânire, ca şi cum l-ai stăpâni pe el, iar nu cu smerenie şi cu frica lui Dumnezeu, atunci Dumnezeu care vede şi cunoaşte tainele inimilor, nu-i dă lui îndemnare în inimă să te asculte, şi să facă cele ce îi porunceşti lui cu stăpânire. De vreme ce arătat este lucrul care se face pentru Dumnezeu, aşijderea şi lucrul care se face cu porunca stăpânitoare. Căci lucrul care este al lui Dumnezeu este cu smerenie, cu rugăminte şi cu blândeţe. Iar poruncirea cu stăpânire este plină de mânie, de mâhnire şi de tulburare, fiind lucrul vicleanului.
5. Un frate a mers la un bătrân şi l-a întrebat, zicând: părinte, ce voi face, că mă supără mândria şi înălţarea? Răspuns-a lui bătrânul: bine faci, fiule, că doar tu ai făcut cerul şi pământul. Aceasta auzind fratele, s-a umilit cu inima şi făcând metanie până la pământ bătrânul a zis: iartă-mă, părinte, că nici una din acestea n-am făcut. Zis-a lui bătrânul: dacă cel ce a făcut cerul şi pământul S-a smerit pentru noi, noi care suntem tină şi ţărână, pentru ce să ne înălţăm? Şi aşa s-a smerit fratele de cuvintele acelui bătrân, şi cu mult folos a mers la chilia sa, smerindu-se şi umilindu-se în inima lui.
va urma
din Patericul sfinților bătrâni
