11. Un frate oarecare trăia la Ierusalim în muntele Eleonului şi odată a mers în sfânta Cetate şi ducându-se la stăpânul şi judecătorul cetăţii, şi-a mărturisit faptele şi răutăţile sale înaintea acestuia şi a supuşilor lui, rugându-se foarte, să-l pedepsească după lege, pentru răutăţile lui. Stăpânul cetăţii, socotind în sine, i-a zis: omule, de vreme ce tu însuţi îţi mărturiseşti faptele şi răutăţile tale, poate că Dumnezeu te-a iertat şi pentru aceea eu nu îndrăznesc să te judec şi să te pedepsesc pentru acele fapte pe care tu însuţi de bunăvoie le mărturiseşti; că acea judecată nu este a noastră ci a lui Dumnezeu. Mergi, deci, omule, la locul tău şi îţi păzeşte tăcerea şi rugăciunea. Şi ieşind a mers la chilia sa şi şi-a pus el însuşi cătuşi mari de fier în picioare şi în grumaji şi aşa s-a încuiat în chilie. Iar când mergea cineva din oameni la dânsul şi îl întreba cine l-a pus în cătuşi cumplite ca acelea şi pentru ce, el răspundea: judecătorul m-a pus pentru răutăţile mele. Şi aşa a petrecut până la moartea sa, iar mai înainte cu o zi de pristăvirea lui, au căzut singure cătuşele din picioarele şi grumajii lui şi venind ascultătorul care îl slujea, l-a găsit slobod de cătuşe şi minunându-se, l-a întrebat zicând: părinte, cine te-a slobozit? Iar el a răspuns: Cel ce mi-a dezlegat păcatele. Acela mi s-a arătat mie ieri, zicând: iată, pentru multa smerenie şi răbdarea ta, te dezleg de toate păcatele tale şi atingându-se cu mâna de cătuşi, au căzut din picioarele şi de pe grumajii mei. Acestea spunând el ascultătorului său, a răposat şi s-a dus către Domnul.
12. Era un ostaş oarecare la Schitopol, care multe răutăţi făcuse şi în multe chipuri îşi pângărise şi îşi spurcase trupul său. Acesta, cu mila lui Dumnezeu, venindu-şi în fire şi în cunoştinţa sa umilindu-se, s-a lepădat de lume şi a ieşit în pustie unde, găsind o vale adâncă, s-a pogorât acolo şi şi-a făcut chilie şi s-a aşezat în acea adâncime, plângându-şi păcatele şi rugându-se lui Dumnezeu pentru mântuirea sa. Înştiinţându-se de dânsul cunoscuţii lui, au început a-i trimite acolo pâine şi finice şi de toate ce-i trebuiau. El însă văzându-se în odihnă şi nimic lipsindu-i, zicea întru sine: această odihnă a mea mă va izgoni din cealaltă odihnă, de vreme ce eu nu sunt vrednic de o odihnă ca aceasta. Şi lăsând acel loc şi chilia sa, a fugit zicând: să mergem de aici, suflete, la scârbă, că mie mi se cade să-mi fie mâncarea iarbă, ca a dobitoacelor, fiindcă şi eu fapte dobitoceşti am făcut.
13. Ne spuneau nouă nişte fraţi care veniseră la noi în Rait, despre un bătrân oarecare nevoitor, care şedea într-o peşteră mai sus de locul ce se cheamă „Israel“, că aşa era de treaz cu mintea, încât ori încotro mergea, sta adeseori să-şi încerce şi să-şi socotească gândul său, grăind singur în sine: ce este, frate? Unde suntem acum? Să luăm seama! Şi de-şi găsea gândul său întru preamărirea şi rugăciunea către Dumnezeu, era bine, iar de-l găsea depărtat într-alte lucruri, îndată începea a se defăima şi a se dosădi zicând: întoarce-te, ticăloase, degrabă la lucrul tău! Şi totdeauna vorbea în sine, zicând aşa: frate, aproape este vremea mergerii tale şi încă nici un lucru bun în tine nu văd. Acestui bătrân i s-a arătat odată diavolul şi i-a zis: bătrâne, ce te osteneşti în zadar, căci să mă crezi că nu te vei mântui. Bătrânul i-a răspuns: nu purta tu grijă de aceasta, ori mă voi mântui, ori nu mă voi mântui; căci chiar de nu mă voi mântui totuşi deasupra capului tău voi fi, iar tu în munci mai dedesubtul tuturor vei arde. Acestea auzind diavolul, s-a făcut nevăzut.
14. Zis-a un bătrân: de la călugărul cel nevoitor şi silitor pentru mântuirea sa, aceste două lucruri mai vârtos le cere Dumnezeu: neagoniseala şi fără-de-grija; căci aceste două lucruri, adică agoniseala şi gâlceava smintesc pe călugăr de la învăţătura lui Iisus Hristos şi de la umilinţă.
15. Zis-a iarăşi: amar ţie, ticăloase suflete, că te-ai deprins numai a întreba şi a auzi dumnezeieştile cuvinte şi învăţăturile cele de mântuire, iar din cele ce auzi şi citeşti, nimic nu faci! Amar ţie, ticăloase trupule, că ai cunoscut şi pururea cunoşti cele ce te spurcă pe tine şi totdeauna acelea le cauţi: mâncările şi săturarea! Amar tânărului care îşi îmbuibă pântecele şi se supune voii sale, căci în zadar a făcut ieşirea şi lepădarea sa de lume!
va urma
din Patericul sfinților bătrâni
