„Doamne” sugereazã misterul inaccesibil al lui Dumnezeu cel de dincolo de Dumnezeu, hypertheos. Totusi, El nu-mi este strãin, ci mã aduce la fiintã prin voia Sa, îmi însufleteste trupul de lut cu Suflarea Sa, mã cheamã si asteaptã rãspuns si devine prin întrupare „Stãpânul vietii mele”. El este cel care dã sens vietii mele chiar si atunci si mai ales atunci când cred cã l-am pierdut. „Stãpân”, aici, desi pune în evidentã transcendenta, nu înseamnã tiran, ci Tatã care se jertfeste si mã elibereazã, care vrea sã mã înfieze în Sine si îmi respectã infinit libertatea. Fiul Sãu întrupat, în care este în mod desãvârsit prezent, se naste într-un staul, se lasã omorât de libertatea noastrã crudã, înviazã dar nu se reveleazã decât celor care-L iubesc. Or, acest „stãpân” rãstignit rãmâne Stãpânul Vietii. Numai El ne poate elibera libertatea, numai El poate transfigura, în Suflul Sãu dãtãtor de viatã, patima obscurã a vietii noastre. Mãretia acestui împãrat constã în aceea cã S-a fãcut slujitorul nostru. „Am venit în lume ca sã slujesc, nu sã Mi se slujeascã”.
Relatia mea cu acest Stãpân nu este deci una de aservire, de sclavie, ci de liberã încredere. El este „Stãpânul vietii mele”, pentru cã El îi este izvorul, pentru cã nu contenesc s-o primesc de la El, pentru cã El este cel Care dã si iar dã, din belsug, un viitor înnoit: „Du-te si nu mai pãcãtui”.
Nu există decât prin aceastã iubire extrem de discretã, care mã ridicã deasupra oricãrei determinãri, a oricãrei necesitãti, care se face slujitoare pentru ca cei ce vor sã slujeascã, sã-i devinã prieteni. Asceza pe care insistã Postul Mare nu poate fi o adevãratã eliberare decât în credintã. Iar credinta presupune întâi de toate riscul încrederii. În Tine, Stãpânul vietii care Te revelezi într-un Chip, îmi pun toatã încrederea; în cuvântul si în prezenta Ta, cãci Tu nu esti numai un exemplu, tu esti cel nedespãrtit, care Te faci limanul nostru, un liman unde nu mai este moarte: „Veniti la Mine, toti cei osteniti si împovãrati si Eu vã voi odihni pe voi”. A se odihni sau a se reaseza, în divin si în uman în acelasi timp, un loc pentru noi, toti orfanii pãmântului natal, un loc al obiceiurilor întelepte, al civilizatiilor în mod cert aspre si dure, dar un liman de liniste si pace pentru noi, nomazii lipsiti de poezie ai marilor orase; si acesta esti Tu, limanul si Stãpânul vietii. În acest loc vom sãpa catacombele de unde vor tâsni catedralele viitorului.
Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe al iubirii de stăpânie şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie! Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-mi mie, slugii tale! Aşa, Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşelile mele şi să nu osândesc de fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin.Tâlcuire de Olivier Clement
Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul (~306 – 373) marcheazã slujbele Postului Mare. Este repetată de trei ori si însoţită de trei metanii mari, închinăciuni cu fruntea până la pământ. Metania (metanoia) desemneazã tocmai pocăinţa ca eliberare a noastră de sub toată stăpânirea acestei lumi.
