din vorbirea fratelui Ioan Opriş
la o adunare de revelion – 1972
Slăvit să fie Domnul!
Prin harul lui Dumnezeu şi prin îngăduinţa Lui, câteva cuvinte vreau să spun şi eu din Epistola Sfântului Pavel către Galateni, capitolul 5, versetele 4-12: „Voi, care voiţi să fiţi socotiţi neprihăniţi prin Lege, v-aţi despărţit de Hristos; aţi căzut din har. Căci noi, prin Duhul, aşteptăm, prin credinţă, nădejdea neprihănirii. Căci în Iisus Hristos, nici tăierea împrejur, nici netăierea împrejur n-au vreun preţ, ci credinţa care lucrează prin dragoste. Voi alergaţi bine. Cine v-a tăiat calea, ca să n-ascultaţi de adevăr? Înduplecarea aceasta nu vine de la cel ce v-a chemat. Puţin aluat dospeşte toată plămădeala. Eu, cu privire la voi, am în Domnul o încredere că nu gândiţi altfel. Dar cel ce vă tulbură va purta osânda, oricine ar fi el. Cât despre mine, fraţilor, dacă mai propovăduiesc tăierea împrejur, de ce mai sunt prigonit? Atunci pricina de poticnire a crucii s-a dus. Şi de s-ar tăia măcar de tot cei ce vă tulbură pe voi”.
Plec din nou la versetul cel dintâi citit, versetul 4: „Voi, care voiţi să fiţi socotiţi neprihăniţi prin Lege, v-aţi despărţit de Hristos; aţi căzut din har”. Ce înseamnă lege? Legea înseamnă poruncă; legea înseamnă presă; legea înseamnă, cum se zice în ţara noastră, a vinului, „săitău”; legea înseamnă cleşte. „Cei care voiţi să fiţi sub Lege v-aţi despărţit de Hristos şi aţi căzut din har”. (Păcat că n-au rămas şi ceilalţi până în ultima clipă aici.) „V-aţi despărţit de Hristos şi aţi căzut din har… acei care vreţi să trăiţi sub Lege.” Tot ceea ce spune: „Nu face cutare, nu face cutare… de ce-ai făcut cutare… de ce-ai făcut cutare…”. Zice Sfântul Pavel: „Noi nu suntem dintre acei cu : «Nu lua!» şi „Nu gusta!»”. Tot ceea ce îţi spune mereu: „Nu face!”, aceea este lege; este un cleşte care te opreşte: „Nu face!”, „Nu fura!”, „Nu desfrâna!”, „Cinsteşte-l pe tatăl tău!”, „Iubeşte-o pe mama ta!”, „Respectă-l pe aproapele tău!”, „Fă cutare…!”. Asta-i lege… Asta-i lege… Şi cine vrea să-şi aplice lui o părticică de lege îşi face el o lege a lui… de pildă: „Trebuie să mă rog regulat dimineaţa şi seara”; „Trebuie neapărat să mă duc duminica la biserică şi la adunare”. Asta-i o lege. Trebuie să te duci neapărat. Trebuie! Trebuie, că-ţi cere cartea! Trebuie, căci zice tatăl tău, zice mama ta, zice fratele tău; zice soţul, zice soţia: „Du-te şi tu la adunare, măi! Du-te la biserică!”. „Trebuie”, aceasta este lege. E o constrângere. E ceea ce te strânge. Ceea ce te obligă. Ceea ce te sileşte. Şi cei ce trăiesc după aceste porunci, zice: „S-au despărţit de Hristos şi au căzut din har”.
Fraţilor, când eram mai tânăr, îmi aduc aminte, citeam mult şi plângeam. Mă rugam mult şi făceam mătănii multe. Apoi, de la un timp, le-am părăsit. Tot mai rar am făcut, apoi n-am mai făcut deloc. Şi acum, spre bătrâneţe, din nou am început să mai fac. Mă aplec mai greu, mai greoi, mai în silă, dar mă aplec să fac. Atunci când îmi fac rugăciunea mea singur, particulară. Cum zice Domnul: „Intră în odăiţa ta şi roagă-te Tatălui tău în ascuns. Şi atunci se întâmplă de atâtea ori că fac mătănii. Dar toate acestea nu sunt decât legi. „Nu lua”, „Nu gusta”, „Fă cutare” sau „Nu face cutare” sunt legi. Şi cine se ţine mereu de legi, acesta s-a despărţit de Hristos şi cade din har. Tu trebuie să ai legea Duhului scrisă în inima ta. Ea trebuie să-ţi spună continuu ce să faci. Să ai chipul Dumnezeului celui viu mereu înaintea ta. „Cu ochii ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei”, cum zice Sfântul Pavel în Evrei 12. „Care, pentru bucuria ce-I sta înainte, a suferit crucea, a dispreţuit ruşinea şi acum şade de-a dreapta scaunului de mărire al lui Dumnezeu în ceruri”. Tu trebuie în continuu să fii frământat, să fii cheltuit, să fii dospit în aluatul Evangheliei lui Hristos. „Puţin aluat dospeşte toată plămădeala.”
Un mare predicator, cu numele Moody (îl avea America în secolul trecut; şi Europa îl avea pe Spurgeon), spunea odată într-o cuvântare a sa: „Atunci când m-am întors întâi la Dumnezeu, ţineam cu orice preţ să citesc cât mai mult. Şi citeam capitole după capitole. Acum mă mulţumesc să citesc şi mai puţin. De multe ori citesc poate un verset, două, trei, cinci dintr-un capitol. Dar acum mă silesc ca ceea ce am citit să traduc în faptă. Să trăiesc în mine însumi. Să aplic în fiinţa şi-n viaţa mea”.
S-au făcut şcoli biblice; se dau lecţii la oameni. Citeşte! Am spus şi eu de-atâtea ori: „Vine Postul Mare: citiţi cât mai mult Psaltirea; cât mai mult psalmii lui David… cât mai mult!”. Eu aveam canon să citesc toată Psaltirea o dată pe săptămână şi încă o catismă în plus (deci încă vreo opt psalmi în plus). Şi aceasta a mers aşa în şir nu ştiu câte săptămâni… nu ştiu câte luni… Poate cu anii, a mers aşa. Citeam mereu. Dar înţelegeam puţin. Acum citesc mult mai puţin, însă mă silesc să trăiesc mai mult. Mă silesc să adâncesc mai mult. Mă las să fiu pătruns de aceste dumnezeieşti şi scumpe, şi sfinte porunci şi învăţături. Ele să fie ca un aluat care încontinuu să se întindă în făina vieţii mele; şi, ori în dreapta, ori în stânga, ori în sus, ori în jos, oriunde m-aş duce, orice-aş face, eu mereu am pe Domnul şi Evanghelia Lui în cap. Eu Îl am pe Domnul şi pe fraţi… să văd adunările. Chiar dacă era vară şi mai făceam şi eu câte-o treabă pe-acasă (fac şi-acuma, slavă lui Dumnezeu!, dar mai puţină, că-i iarnă şi nu-s treburi prea multe), când mă duceam şi eu în grădină să sap sau să plivesc acolo, săpând, trăgeam pământ pe lângă porumb sau pe lângă sfeclă, sau pe lângă varză, dar gândul meu era la fratele cutare din Oradea-Mare; la sora cutare, care zace pe pat în Pechea, judeţul Covurlui, de 14 ani; sau la Mărioara care-i la Braşov, de 27 de ani pe pat; sau la Valentin, care-i de 17 ani pe pat în Cluj; sau la sora Lina din Ighiel (satul meu natal), de 27 de ani pe pat; sau la sora Iova, care de 49 de ani e suferindă şi bolnavă, şi-i mai mult pe pat decât în picioare; şi la fratele Pătru de la noi, al lui Soricu, care de 49 de ani îşi poartă trupul lui pe două bâte şi are un picior aşa de umflat (fraţii ştiu, că aicea-s doi fraţi de la mine din comună), are un picior aşa de gros ca un sac. Ce-i acolo sub bandajul acela noi nu ştim, numai Dumnezeu ştie. Soţia sa spunea într-o zi, printre altele, că, în urma unei răni deschise, a scos odată dintr-un genunchi cincisprezece oase. Ce o fi scos de-acolo, unde au stat oasele acelea, cum au fost alcătuite şi aranjate acolo, noi nu ştim nimic, nici nu discutăm mai mult decât atât. Omul acesta se duce, săracul, şi el, când poate… Acum tot mai rău îi e; tot mai rău îi e… tot mai rău îi e… tot mai rău. Dar când poate să se deplaseze o sută douăzeci de metri până la un alt bolnav de la noi din comună, la fratele Gheorghe, care zace pe pat de 22 de ani, se duce până la el. Când se duce la el, în casă, se aşază pe scaun, salută şi-apoi, dacă e frig, se-apropie şi pune un lemn pe foc… că el se poate mişca. (Şi-acasă mai taie lemne, mai face câte ceva, până poate. Ba, într-o zi l-am văzut că stătea într-un picior – că pe celălalt numai pe bâtă îl poate purta şi stătea cu el ridicat – şi, în nişte stâlpi de ciment mari de la poartă, destul de groşi, turnaţi cu ani de zile în urmă, trebuia să taie nişte găuri, ca să pună ţâţâni; şi el acolo, stătea într-un picior, se rezema cu mâna pe daltă şi, cu ciocanul, lovea mereu. Şi, cu multă răbdare şi cu multă migală, a săpat şi a făcut acolo…) Şi el, zic, se duce la fratele Gheorghe în casă şi-i pune câte-un lemn pe foc. Zice: „Gheorghe, eram în curte… sau eram la poartă şi am văzut că Maria ta se ducea la Călan să-şi cumpere ce-i trebuie. Şi m-am uitat că, cu cursa cealaltă, Mărie nu s-a întors… şi ţie poate ţi-e frig…”. Se duce şi-i pune lemne pe foc… „Poate ai nevoie de o lingură de apă, să-ţi dau… Poate ţi-a rămas uşa deschisă…”, cum a păţit într-o zi când era un ger cumplit, că a intrat o ţigancă în casă şi, când a ieşit, a tras uşa, dar n-a închis-o cumsecade. El i-a zis: „Închide uşa bine!”, dar ea a plecat ca o furtună şi a lăsat uşa deschisă. El nu s-a putut scula şi, când a venit [soţia lui] acasă, aproape îngheţat l-a găsit în pat. Focul se stinsese, uşa era deschisă… gerul era cumplit…
Şi, dragii mei, într-una din zile, omul acesta ce merge târându-se pe bâte, s‑a aşezat aci pe-o laviţă, pe-un scaun, şi, cum stătea aşa pe scaun, când a vrut să plece acasă, şi-a căutat şi el bâtele aşa frumos, să şi le ia, că erau rezemate de spatele scaunului, dar o bâtă era căzută jos; şi nu putea s-o ia. S-a tot întins, s-a tot întins şi cumva a prins-o şi zice: „O Doamne… cum m-am mai săturat şi de voi…”. Dar cel din pat, care de 22 de ani era pe pat, când a auzit aşa, a zis: „Doamne, dă-mi-le mie, Doamne!”. El spunea că s-a săturat de bâte. Celălalt zicea: „Doamne, dă-mi-le mie, Doamne!”.
Aşa, dragii mei… noi trebuie să căutăm să aplicăm şi să adâncim Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu. „Milă voiesc, zice Domnul Iisus, nu jertfă”. Noi ne bazăm mereu pe ce putem noi face, pe ce putem noi da. Ortodocşii aprindem o lumânare… fratele cutare merge la adunare sau dă şi el o cotizaţie acolo, de doi, trei lei, de un leu… ceva pentru săraci… Domnul spune: „Milă voiesc!”. De sufletele care se pierd, de sufletele fără ajutor. Ajutorul în bani mai uşor îl dă oricine: un cincizeci de bani, un leu, doi lei, cinci lei… altul dă cu sutele. Dar vă aduceţi aminte de unii care dădeau cu sutele şi Domnul totuşi nu pe aceia i-a lăudat, ci pe aceea ce-a dat doi bănuţi, că erau singurii ei bani pe care-i avea pentru traiul vieţii. Şi pe ea a lăudat-o, pe cea cu doi bănuţi; măcar că doi bănuţi, în casieria pentru săraci sau în cutia pentru săraci, nu conta aproape nimic. Totuşi Domnul Iisus pe femeia văduvă a lăudat-o, pentru că ea i-a dat din toată inima ei şi din toată sărăcia ei; a pus doi bănuţi acolo. Iar pe cei ce dădeau cu sutele nu-i lăuda.
citește în contintare:
DREPTATEA ŞI MILA ( II )
DREPTATEA ŞI MILA ( III )
Strângeţi fărâmiturile / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, 2010, vol. 3
3 Comments