„Dacă Domnul nu ar fi înviat, noi nu am fi fost astăzi aici, şi numai El ştie unde am fi zăcut morţi în păcate. Sfântul Apostol Pavel, în Epistola I către Corinteni, la capitolul 15, versetul (v.) 14, spune: „Şi dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică este şi credinţa voastră”. Dar a fost oare suficient că a înviat Domnul din morţi? Că a înviat El şi doar atât? Nicidecum! Căci spune mai departe Sf. Pavel: „…Hristos a înviat din morţi, fiind începătură (a învierii) celor adormiţi” (v. 20). Astfel suntem chemaţi fiecare în parte la înviere, la naşterea din nou, căci, zice mai jos: „Omul dintâi este din pământ, pământesc; omul cel de-al doilea este din cer” (v. 47).
Şi mai zice, tot în acelaşi capitol: „Aşa este şi învierea morţilor: Se seamănă (trupul) întru stricăciune, înviază întru nestricăciune; Se seamănă întru necinste, înviază întru slavă, se seamănă întru slăbiciune, înviază întru putere; Se seamănă trup firesc, înviază trup duhovnicesc. Dacă este trup firesc, este şi trup duhovnicesc” (v. 42- 44).
Şi, aceste versete le explică Sfântul Teofilact al Bulgariei în felul următor: Se pune în pământ trupul mort întru stricăciune, adică pentru ca să se strice, iar apoi să învie cu nestricăciune. Şi bine a zis «învie», iar nu «răsare», ca să nu socoteşti tu, cel ce citeşti, că învierea trupului mort este lucrarea păcatului şi a firii, iar nu a puterii lui Dumnezeu. Această înviere a noastră ne este atât de necesară, întrucât zice tot Sf. Ap. Pavel: „…Carnea şi sângele nu pot să moştenească Împărăţia lui Dumnezeu, nici stricăciunea nu moşteneşte nestricăciunea” (v. 50).
Vedem deci că suntem chemaţi la înviere. Dar cum stăm cu aceasta? Este suficient să înviem şi noi numai o dată? Bine ar fi să ne fi ajuns să înviem o singură dată, căci asta ar fi însemnat să fi biruit păcatul. Iată mai departe: Căci păcatul este în tot locul şi în tot ceasul şi ne fură şi pe noi, căci dacă lăsăm numai puţin armele Duhului la o parte, iar avem tovărăşie cu păcatul şi iară trebuie să murim faţă de el, căci aceasta este învierea: moartea faţă de păcat. Şi asemenea [este] şi Sfânta Liturghie, ce implică moartea lui Hristos pe masa Sfântului Altar şi Învierea, ca să ne putem înpărtăşi cu Trupul şi Sângele Domnului, spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci. Acestea nu se întâmplă o singură dată în viaţa omului, ci în fiecare duminică. În fiecare duminică, Hristos moare pe cruce pentru noi şi pentru păcatele noastre ca să putem şi noi învia alături de El. (…)
Aşa ne-a rânduit nouă Domnul, să fim chemaţi la înviere. Iar de am izbutit aceasta şi am înviat împreună cu Dânsul, să urmăm şi noi ce a zis Sfântul Apostol Pavel colosenilor: „Aşadar, dacă aţi înviat împreună cu Hristos, căutaţi cele de sus, unde Se află Hristos, şezând de-a dreapta lui Dumnezeu; Cugetaţi cele de sus, nu cele de pe pământ; Căci voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos întru Dumnezeu. Iar când Hristos, Care este viaţa voastră, Se va arăta, atunci şi voi, împreună cu El, vă veţi arăta întru slavă” ( capitolul 3, versetele 1-4).
Să-L rugăm pe Scumpul nostru Mântuitor să ne ajute să înviem întru Slava Lui, ca la finalul vieţii, la finalul acestei lupte, la capătul călătoriei acestei vremelnice vieţi să putem şi noi striga: „…Unde-ţi este, moarte, biruinţa ta? Unde-ţi este, moarte, boldul tău?”.
Fratele Cezar Constăndoiu (Oneşti, BC)
