Pe omul care cobora din Ierusalim spre Ierihon şi care a căzut între tâlhari, nu l-a putut ridica decât milostivul samaritean, care s-a aplecat spre el şi lângă el.
S-a aplecat să-l înţeleagă,
s-a aplecat să-l mângâie,
s-a aplecat să-l ridice…
Omenirea întreagă, căzută în robia diavolului şi în ghearele păcatului, ar fi pierit în starea aceasta dacă Domnul Iisus Hristos, Marele nostru Dumnezeu, nu S-ar fi făcut Marele nostru Mântuitor,
aplecându-Se spre noi şi făcându-Se Om,
numai pentru că a înţeles nenorocirea noastră, fără altă salvare decât El,
şi a dorit să ne ridice.
El Singur S-a aplecat spre noi!…
El ne-a cercetat rănile noastre…
El a turnat peste ele untdelemn şi vin (Luca 10, 34).
Untdelemnul, care este mângâierea Lui cea dulce, şi vinul, care este mustrarea şi îndrumarea Lui cea dreaptă şi vindecătoare.
Întâi untdelemnul, apoi vinul.
Întâi încurajarea, apoi îndreptarea.
Întâi dulceaţa chemării dragostei Sale — apoi vinul pocăinţei, mărturisirii, usturarea lacrimilor îndreptării vindecătoare a sufletului nostru îmbolnăvit de toate loviturile păcatului
şi infectat de toate stricăciunile aducătoare de moarte.
Nimeni nu ne-ar fi putut mântui altfel!
Fiindcă nimeni, în afară de Domnul Iisus, nu mai era şi nu mai fusese necăzut, ca noi.
Nimeni, în afară de El nu mai „suia spre Ierusalim“,
ci toţi „coborau spre Ierihon“.
Nimeni nu mai trăise o viaţă de continuă înălţare spre cele de Sus, ci toţi erau atraşi numai spre cele de jos,
spre cele josnice, infectându-se cu patima lor.
Numai El, numai Dulcele Iisus, în mila şi iubirea lui dumnezeiască, a putut şi a venit să ridice pe cel căzut, pe omul căzut şi lumea căzută, sufletul căzut,
aplecându-Se spre el, până la el!
O, câtă omenire zace şi astăzi în păcat, aşteptând ridicarea mântuitoare! Şi mulţi îi vin numai cu predici…
Dar numai predicile nu pot ridica pe nimeni!
După ani de predici, bieţii oameni, parohienii noştri, se tăvălesc în aceleaşi păcate, pe faţă sau în ascuns…
Numai sfaturile noastre, adesea, nu îndreaptă nimic.
Numai legile, măsurile şi îngrădirile omeneşti, cât de bune ar fi, pot îndrepta foarte puţin.
Ci este şi azi nevoie de aceeaşi adâncă înţelegere a stării celor căzuţi.
De aceeaşi aplecare, plină de conştiinţa iubirii şi a milei, faţă de nenorocirea bieţilor oameni căzuţi.
Este nevoie de apropierea simţită şi caldă, umană şi binefăcătoare, care singură poate ridica.
Numai faţă de un astfel de binefăcător sufletele îşi dezvelesc rănile şi durerile lor cu încredere,
medicamentul se primeşte cu speranţă,
iar îndreptarea se urmează cu ascultare.
Dragă suflet de păstor şi părinte — cum te porţi tu oare cu cei căzuţi din casa ta, din familia ta, din biserica ta?
Te porţi numai cu asprime şi lovituri?
Sau cu nepăsare, cu judecată şi cu nebăgare de seamă?
Ori te porţi cu bunătatea mântuitoare a Samariteanului milostiv?
De câte ori te-ai aplecat până la starea copilului tău sau a părintelui tău
ori până la starea soţului tău sau a fraţilor tăi?
Te-ai aplecat cu rugăciune, cu lacrimi, cu fierbinte şi repetată chemare la Dumnezeu,
ca să nu se piardă lângă tine aceste suflete? Ori nici nu-ţi pasă de ele?
De câte ori te-ai aplecat plângând cu fratele tău sau lângă el, pentru păcatele lui? De câte ori te-ai aplecat, rugându-te cu el sau pentru el, ca să fie iertat şi ridicat?
Cât untdelemn mângâietor şi simţit ai turnat înainte pe rănile lui,
pentru ca el să poată primi vinul mustrării, curăţitor şi vindecător, îndreptându-se?