În viaţa duhovnicească, formalismul tipicar este o mare primejdie, dar nu mai mică este primejdia închipuirilor deşarte…
Dragostea dintâi. Este cunoscut de toţi că un fulger poate să lumineze, dintr-o dată şi fără de veste, o peşteră întunecoasă. Dar care peşteră a fost în stare să cuprindă şi să păstreze în sine lumina unui fulger?! Fulgerul este un miracol, dar încremenirea lui, adică a deveni un prezent continuu – iată adevărata minune! La această minune au ajuns sfinţii după multă osteneală. Darul primului fulger sau al străfulgerării duhovniceşti: dorinţa fierbinte de a ieşi la lumină. E momentul vederii propriilor păcate în lumina orbitoare a străfulgerării divine. După încetarea fulgerului, începe durerea cumplită a conştiinţei întunericului în care te afli. Aşa este şi cu dragostea dintâi. Fulgerul este darul lui Dumnezeu, dar cuprinderea şi păstrarea lui este partea noastră. Fulgerul vrea să rămână în noi, dar prin câte schimbări şi transformări, prin câte dureri şi încordări nu trebuie să treacă peştera inimii noastre pentru ca clipa miraculoasă a fulgerului să devină prezent continuu?
Linguşire de sine. Când caut să mă linguşesc că poate şi în viaţa mea s-a petrecut „uriaşul salt către Dumnezeu”, îmi vin în minte cuvintele pe care le-a scris Sfântul Iosif Isihastul unei ucenice care se plângea că încă mai sunt în ea urme din omul cel vechi. El îi răspunde: „Îmi scrii că încă te mai împărtăşeşti de omul tău cel vechi. Eu însă îţi spun că nici o picătură nu ai din Adam cel nou, ci eşti în întregime omul cel vechi” (Scrisoarea 30 din Mărturii ale experienţei monahale).
Ieşirea la lumină şi zborul. Ce mare este bucuria când se sparge coaja oului, şi puiul de vultur iese la lumina soarelui, dar ce mare este durerea când acest sărman pui nu ajunge să survoleze elegant şi imperial înălţimile cereşti! Întristarea este dublată când sărmanul pui spune mereu că ieşirea la lumină este totodată şi zbor.
Ascetica ortodoxă. Cine poate crede că ţărâna, peste care s-a întărit pecetea iadului şi a satanei, poate să primească, să păstreze şi să iradieze slava orbitoare a lui Dumnezeu, numai cu preţul unei renaşteri, unei dureri, unui salt, cu preţul unei clipe? Deşi această clipă este foarte preţioasă, trebuie să fim măsuraţi când vorbim de ea! Ascetica ortodoxă oglindită magistral în Scara Sf. Ioan Scărarul ne arată că omul trebuie să se schimbe, să se înnoiască şi să lupte o viaţă întreagă pentru a întipări în sine pecetea lui Dumnezeu. Prima înnoire, care este ruperea de lume, nu este copleşită de prea multă slavă şi fericire, aşa cum cred unii, ci Sfântul ne vorbeşte despre ea ca despre o trecere sobră, „firească” şi „naturală”. Fără îndoială că mai sunt şi excepţii, dar când excepţiile se impun ca regulă, slava şi fericirea sunt amestecate cu fantezii şi visuri.
Formalismul şi fantezia. Într-o minunată cugetare, Sf. ierarh Nicolae Velimirovici spune: „Oamenii cei mai supuşi simţurilor…, nefiind în stare să păşească nici pe treapta cea mai de jos a scării cereşti, zboară cu închipuirea la treapta cea mai de sus. Fraţilor, când vor veni la voi astfel de oameni ca să vă întrebe despre tainele cele mai adânci ale naşterii din nou a sufletului, cereţi-le mai întâi de toate să împlinească cele zece mari porunci dumnezeieşti. De vor face astfel, sufletele lor se vor deschide spre înţelegerea tainelor dumnezeieşti, iar, la rândul ei, această înţelegere le va sluji la curăţirea de păcate şi patimi, spre veşnica lor mântuire” (Proloagele de la Ohrida, vol. II, 5 septembrie).
Marele dascăl ne spune mai întâi că este primejdios să zbori, prin închipuire, la treptele cele mai de sus ale vieţii în duh, în timp ce nu ai făcut cunoştinţă cu treptele ei cele mai de jos. Dar nu mică este şi primejdia celor care, odată ce au păşit pe prima treaptă, îşi închipuie că au străbătut toate treptele. Apoi, din cuvintele de mai sus mai înţelegem că omul, prin împlinirea poruncilor, îşi pregăteşte el însuşi renaşterea duhovnicească. Într-o lume în care sensibilitatea duhovnicească este aşa de tocită, iar revărsarea Cincizecimii în mod simţit este aşa de rară, credem că învăţătorul nu greşeşte dacă vorbeşte oamenilor mai cu seamă despre ce trebuie să facă ei pentru mântuire, decât despre ce trebuie să facă Dumnezeu. Este mare primejdia formalismului, dar nu mai mică este primejdia fanteziei. Când diavolul sectar vede că nu mai izbuteşte mai nimic cu ispite grosiere, exploatează fantezia şi părerea de sine. De aceea, cei care au cunoscut ispitele ascunse ale satanei ne vorbesc mereu despre smerita-cugetare.
Preot Petru RONCEA
