Fratele smerit Pavel Maliţa din Oradea

S-a născut în anul 1895, în comuna Săcădat, aproape de Oradea, în judeţul Bihor. A făcut studiile la Oradea şi Cluj, luându-şi diploma de avocat. După terminarea şcolii a fost luat în armată, apoi mobilizat pe front în războiul din 1914-1918, trimis pe frontul din Italia cu ar­matele austro-un­ga­re, fiindcă Ardealul era pe atunci încorporat în Austro-Ungaria.

După eliberarea Ar­­dealului, a ocupat pos­tul de jurisconsult la Prefectura judeţului Bi­­hor din Oradea, post în care a funcţionat până la pensionarea sa, în 1965.

Prin anul 1930, când Oastea Domnului era în plin avânt, fratele Pavel Maliţa a fost printre primii intelectuali din Oradea care s-a predat Domnului, înscriin­du‑se în Lucrarea Oastei împreună cu un grup frumos de preoţi şi laici înflăcăraţi de minunatul ideal duhovnicesc şi misionar al acestei sfinte mişcări.

Din frumosul grup al conducătorilor Oastei Domnului din Oradea de atunci făceau parte pr. Cornel Mager, fratele episcopului Andrei Mager, care sprijinea Oastea Domnului cu un sfânt devotament şi cu o mare convingere că ea este cu adevărat un dar ceresc pentru Biserica noastră şi pentru poporul nostru. Apoi doi tineri preoţi, Lupşa şi Joja, care erau foarte activi şi devotaţi acestei cauze. Dintre intelectuali erau: Pompiliu Dan, inspector şcolar, C. Parfenie, căpitan pensionar, I. Bogdan, Eftimiu Florea şi mulţi alţii. De la Academia Teologică din Oradea, o mare parte dintre studenţi lucrau cu multă râvnă. Unii dintre aceştia erau: Hornoia­nu, Porumb, Sassu, Frenţiu şi alţii, care participau prin rotaţie la toate cele 6 adunări ale Oastei Domnului care se ţineau săptămânal atunci în cele şase cartiere ale oraşului. Şi la care participau sute de fraţi şi surori, precum şi multe suflete atrase de curajul şi dragostea cu care se propovăduia atunci acolo Cuvântul lui Dumnezeu.

În Oradea funcţiona în anii aceia şase luni pe an o cantină a săracilor înfiinţată şi susţinută de Oastea Domnului. La această cantină luau masă caldă de două ori pe zi 150 de săraci, din octombrie până în martie. La susţinerea acestei cantine contribuiau toţi fraţii şi surorile, fiecare cu cât putea, săptămână de săptămână, toate cele şase luni ale anului.

În afară de această parte frumoasă a milei faţă de aproapele, frăţietatea din Oradea mai avea atunci şi alte frumoase acţiuni umanitare şi anume: angajarea de serbări religioase, chiar şi la Teatrul Municipal, cu taxe benevole în folosul săracilor. Aranjarea de vizite cu daruri de hrană sufletească şi trupească la închisori şi la spitale, precum şi vizite acasă pe la cei bătrâni, bolnavi şi săraci, cu daruri de îmbrăcăminte, de hrană ori de încălzit, mai ales iarna.

În fruntea celor ce se ocupau cu însufleţire de toate aceste binefaceri era fratele avocat Pavel Maliţa, totdeauna neobosit şi fericit când pregătea sau încheia câte o astfel de operă binecuvântată.

În ce mă priveşte pe mine, cel care scriu aceste rânduri, eu nu voi fi în stare niciodată să-mi arăt toată recunoştinţa câtă o datorez acestui smerit, dar foarte mare om al lui Dumnezeu. Când eram numai un copil atât în vârstă, cât şi în credinţă, el m-a ajutat peste măsură de mult.

În desele lor ieşiri din Oradea prin diferite sate din judeţul nostru Bihor, l-am întâlnit prima dată prin anul 1931, la Săucani, unde fratele Petru Popa de astăzi era pe atunci un copil, elev la şcoala primară. Eu însumi nu eram decât cu vreo patru sau cinci ani mai mare ca el. Acolo fratele Maliţa ne-a dat câte un cadou pentru încurajarea noastră, a celor care participaserăm la programul adunării de la şcoală şi la Sfinţirea Crucii din curtea şcolii din Săucani.

Când a văzut el primele mele poezioare publicate prin foile de la Sibiu, mi-a votat cu Oastea din Oradea un premiu în bani şi cărţi, precum şi o bicicletă şi o vioară cu care să alerg în slujba Domnului şi să cânt pentru El. Am fost chemat pentru aceasta la Casa Naţională din Oradea, în faţa unui juriu format din toţi cei arătaţi mai sus drept conducători ai puternicei adunări din Oradea de atunci… Aceasta a fost o mare încurajare pentru mine. Şi totul se datora iniţiativei fratelui Pavel care a înţeles ceva de pe atunci cu privire la viitorul meu.

Mai târziu, când a trebuit să plec de acasă pe totdeauna din cauza dragostei mele pentru Domnul, tot fratele Pavel m-a ocrotit la Oradea, ajutându-mă să intru în cele două şcoli: Gimnaziul «Alexandru Roman» şi Şcoala de cântăreţi bisericeşti… Acolo, în timpul acesta îmbolnăvindu-mă, tot el a avut grijă de internarea mea în spital. Apoi, la chemarea Părintelui Iosif, tot el m-a ajutat să ajung la Centrul de Redacţie şi Editură al Părintelui Iosif.

La încorporarea mea pentru serviciul militar activ la Oradea, părăsind pentru o vreme Sibiul, tot fratele Pavel Maliţa a fost acela care, la rugămintea Părintelui Iosif, m-a cercetat şi ajutat şi în timpul armatei, în multe rânduri. Iată două scrisori ale Părintelui Iosif către el, pe care mi le-a dat chiar fratele Pavel cu puţin înainte de moartea sa şi pe care le păstra încă de atunci:

Preaiubitului nostru luptător

În Numele Domnului îţi mulţumesc pentru toată dragostea şi tot ajutorul cu care ne-ai însoţit de la început. Bunul Dumnezeu Care ştie ostenelile şi jertfele fiecăruia să vă dea răsplată de Sus.

Vă mulţumesc în special şi din suflet pentru marea grijă pe care o aveţi dragului nostru Traian de la armată. Aveam nădejdea să-l pot transmuta aici, dar Dom­nul a voit altcum.

Te rog, preaiubite frate, să-i deschizi o rubrică în contul cărţilor noastre de acolo, dându-i totdeauna sumele de bani de care are lipsă, pentru ca să nu ducă lipsă de nimic. Îl iubesc foarte mult, ca pe un copil al Domnului şi al meu – şi doresc să aibă la îndemână totdeauna ajutorul de care are lipsă.

Mulţumindu-ţi pentru toate şi rugând pe Domnul să vă dea ajutor şi binecuvântare în toate, – am rămas

Pr. I. Trifa

1. B. Suntem acum pe o cale bună de înţelegere şi cu Mitropolia. De va fi cu voia Domnului, de sărbători vom avea mult dorita pace.

(Răspuns la 19 XII 1936)

Şi nu peste mult, a doua:Preaiubitului nostru frate luptător Pavel Maliţa, Oradea.

 În Numele Domnului, te rog să treci din contul cărţilor noastre pentru fratele Traian Dorz orice sumă de care va avea lipsă, pentru ca să nu sufere întru nimic acolo unde sunt multe lipsuri şi necazuri.

Cu drag, Pr. I. Trifa.

Sibiu, la 18 ianuarie 1937

Şi în privinţa asta, el a împlinit faţă de mine întocmai cuvânt Părintelui Iosif.

La toate marile evenimente privitoare la Oastea Domnului, el a luat cu toată dragostea şi credincioşia inimii lui smerite şi sincere o parte activă şi frumoasă. Astfel, el a fost prezent la Marea Consfătuire din 12 septembrie 1937, făcând parte din delegaţia frăţească ce a dus Moţiunea Sfatului Frăţesc pentru a fi prezentată mitropolitului Bălan.

A luat parte la înmormântarea Părintelui Iosif şi la legământul frăţesc de lângă sicriul acestuia.

A luat parte la toate marile acţiuni pentru sprijinirea dreptăţii Oastei şi a cauzei Părintelui Iosif, totdeauna printre cei mai dintâi şi mai gata de orice jertfă.

La căderea Ardealului de Nord, când Prefectura de la Oradea se mutase la Beiuş, fratele Pavel a venit şi mai aproape de lumea satelor noastre, în care erau multe adunări pe aproape şi pe departe. Atunci, amestecat în mulţimea fraţilor, mergea şi el pe jos cu noi zeci de kilometri, prin ploaie, prin zăpadă, prin căldură ori frig, fără să arate niciodată nici cea mai mică oboseală ori supărare. Eu, cel puţin, am despre anii aceia unele dintre cele mai neuitate amintiri ale mele. Cu o felie de pâine în buzunar, singura noastră merinde, porneam adeseori duminica dis-de-dimineaţă, de pe la ora 2, pe jos, câte 15-20 de kilometri, până la vreo adunare de la Vălani ori Pietroasa… adeseori pe ploaie, pe inundaţii, pe zăpadă ori noroaie.

Ajungeam pe la orele 9-10 la biserică în satul cu adunarea. Dar de la intrarea în sat şi până la biserică, pe câţi copii îi întâlnea pe drum, îi chema la el şi, din buzunarele pline cu bomboane, le împărţea, spunându-le: „Să veniţi la biserică cu părinţii voştri, acolo se ţine adunarea Oastei Domnului şi veţi auzi lucruri minunate”.

În felul acesta, prin copii, se umpleau bisericile de oameni care apoi ascultau Cuvântul Evangheliei. Mulţi aflau calea vieţii, intrând în Oastea Domnului. Fratele Pavel a umplut astfel cu cărţi aduse de la Părintele Iosif din Sibiu toate satele Bihorului şi altele, până departe, fără să primească de la nimeni, niciodată, nici un ban pentru tot ce dăruia sau făcea în Numele Domnului.

Mult m-a ajutat el în privinţa asta şi pe mine cu haine, cu mâncare şi cu bani pentru călătorii în anii aceia când eu eram numai un copil străin şi necunoscut. Mult l-a ajutat el şi pe fratele Petre Popa, dar nu numai pe noi, ci numai Domnul ştie pe câţi, care erau tot ca noi pe atunci.

În ultimii ani era slab şi bolnav, dar n-avea o mai mare altă bucurie decât când mergeau fraţii la el. Cu toate împotrivirile unora din familia sa, el a rămas mereu răbdător, smerit şi plin de dragostea dintâi până la sfârşitul vieţii sale.

Cu puţin înainte de moartea sa, am fost la el. Nu ne văzuserăm de mulţi ani, prin care eu fusesem departe şi chinuit. Ce mare bucurie a avut văzându-mă! Ce bucuros îmi povestea despre drumurile lui misionare cu tatăl meu, Constantin, cu care a mers, în lipsa mea, adeseori împreună pe unde fusese şi cu mine. Ce întâmplări minunate şi fericite au trăit ei în slujba şi în drumurile Domnului Iisus! Erau amândoi născuţi în acelaşi an şi făcuseră armata, în Primul Război Mondial, la acelaşi regiment în Ungaria. Acum ajunseseră iarăşi împreună, la aceeaşi „unitate” a Oastei Domnului. Amintirile lor se împleteau atât de frumos şi dintr-o oaste, şi din cealaltă.

Când i-am arătat noile cărţi ale Oastei, le-a strâns la inimă şi le-a sărutat, fericit că nu s-a înşelat în tot ce a luptat şi a nădăjduit.

A trecut la Domnul într-o zi din luna august 1981, la 14 ani după tatăl meu, Constantin, cu care a fost atât de bun frate şi tovarăş de lucru.

Acum sunt amândoi acolo Sus, la Domnul Iisus, împreună cu Părintele Iosif, cu fratele Marini şi cu toţi ceilalţi care ni se adună mereu mai mulţi în cer, înmulţind neamul înaintaşilor noştri sfinţi şi rugăciunile pentru noi, cei care mai luptăm încă aici pe pământ. Ca să ajungem şi noi cu bine şi cu biruinţă acolo lângă Domnul nostru şi lângă ei.

Slavă veşnică Domnului nostru Iisus Hristos, Care a îngrijit să fie la timpul lor printre noi astfel de suflete mari de jertfă şi dăruire pentru El şi pentru noi.

El să ne ajute să nu-i uităm niciodată, ci să ne străduim şi noi să le urmăm credinţa şi faptele, pentru ca să ne facem vrednici de cununa şi moştenirea vieţii veşnice.

Amin.

Slăvit să fie Domnul!

Traian Dorz, din Fericiţii noştri înaintaşi