Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home HAINA DE NUNTĂ – NAŞTEREA DIN NOU

HAINA DE NUNTĂ – NAŞTEREA DIN NOU

HAINA DE NUNTĂ – NAŞTEREA DIN NOU

Vorbirea fratelui Traian Dorz
de la nunta de la Zăvoi – 4 februarie 1989

Domnului Dumnezeului nostru să-I aducem slavă, cinste şi închinăciune, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Amin.
După aceea aducem fraţilor şi surorilor noastre din această sărbătoare scumpă, începând cu mirii, cu părinţii lor trupeşti şi sufleteşti, şi-apoi tuturor fraţilor şi surorilor noastre, salutul minunat din sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu din cartea Apocalipsa, capitolul 19, versetul 9: „Apoi mi-a zis: «Scrie: Ferice de cei chemaţi la ospăţul nunţii Mielului». Apoi mi-a zis: «Acestea sunt adevăratele cuvinte ale lui Dumnezeu»”.

Slăvit să fie Domnul!

Suntem la o nuntă şi ne bucurăm din toată inima de acest prilej minunat. O nuntă-i totdeauna un prilej minunat şi fericit. Ce bucurie pentru cei care au făcut invitaţia la nuntă! Ce fericiţi trebuie să fie aceşti miri iubiţi care sunt în faţa lui Dumnezeu şi în faţa noastră binecuvântaţi cu ceasul cel mai ales din viaţa lor: săvârşirea sfintei Taine a nunţii, care este o poruncă cerească! Nunta, Taina aceasta, a fost instituită pentru prima dată în Eden. Dumnezeu a săvârşit nunta cea dintâi. El a ales primii nuntaşi, primii miri. El a fost Părintele minunat al celor dintâi miri fericiţi. Ce frumoasă a fost nunta lor în Cer! Ce fericit a fost mirele când şi-a văzut mireasa şi a zis: „Iată os din oasele mele, carne din carnea mea!”. A simţit că, în urma rugăciunii, în urma aşteptării, în urma răbdării lui, Dumnezeu i-a dat într-adevăr fiinţa scumpă pe care a simţit-o pentru totdeauna parte din fiinţa sa, trup din trupul său, os din oasele sale. Aşa-i nunta pe care o pregăteşte Dumnezeu şi aşa-i unirea pe care o dă El celor două suflete pe care le uneşte.

Ce fericit trebuie să fi fost Tatăl când Şi-a văzut aceşti copii minunaţi uniţi! Când a văzut mirele fericit că-şi îmbrăţişează soţia şi-I mulţumeşte Tatălui că a făcut-o aşa de frumoasă, mai mult decât a simţit-o el necesară vieţii sale! Ce fericită trebuie să fi fost şi mireasa când Tatăl a dus-o de mână şi i-a dat-o lui Adam! Pe Eva! Ce Părinte minunat a fost cel dintâi Tată, al celor dintâi doi miri!

Totdeauna nunta e un prilej minunat. În primul rând pentru părintele care‑şi vede, fericit, copiii. Apoi şi pentru ceilalţi, care participă la această minunată sărbătoare.

Noi am trăit atâtea minunate sărbători ca acestea. Totdeauna prilejul nunţii e un prilej fericit şi bucuros şi pentru cel care face nunta, care rânduieşte nunta, care osteneşte pentru nuntă şi care doreşte să ia parte la nunta lui cele mai alese feţe, cei mai scumpi prieteni. Nimeni nu-şi cheamă la nuntă, decât pe cei mai scumpi ai lui, în primul rând. Şi cât de fericit trebuie să fie oricine face o nuntă când vede venind prietenii lui dragi, primii săi chemaţi, pe toţi cei cu care a fost fericit şi cu care vrea să trăiască fericit acest unic şi minunat moment care e, în viaţa unui om, nunta lui! Dar şi cei care primesc o invitaţie sunt fericiţi. Ce fericiţi suntem noi, care am primit invitaţia să participăm la această nuntă frumoasă!

Eu mă uit… numai Dumnezeu ştie ce bucurie mare am când vă văd feţele şi când vă simt dragostea de Dumnezeu. Şi nu ştiu să-I mulţumesc îndeajuns Domnului pentru astfel de prilejuri când ne vedem unii cu alţii şi putem împreună să ne unim inimile într-o rugăciune, într-o cântare cum se va cânta cântarea aceea:

Ce bine-i printre voi, iubiţii

şi dragii sufletului meu,

iubirea voastră-n mine arde

alături de-a lui Dumnezeu.

Întâi e-a Lui, apoi, aproape

de ea, mi-e dragostea de voi;

– Hristos şi voi mi-aţi fost comoara

în lumea asta de noroi.

Şi de aceea Îi mulţumim lui Dumnezeu pentru fiecare astfel de prilej. Suntem fericiţi acuma când stăm la această nuntă minunată şi binecuvântăm pe Domnul pentru părinţii cărora Dumnezeu le-a dat aşa copii minunaţi. Şi binecuvântăm Numele Domnului, Care a făcut ca inimile lor să vibreze din dragoste pentru Domnul, să se predea Domnului şi după aceea să-I încredinţeze lui Dumnezeu şi alegerea pentru viaţa de căsnicie de care au nevoie şi unul, şi celălalt. Şi când Dumnezeu îl alege pe unul pentru celălalt, atunci se întâmplă ca şi cu Isaac şi cu Rebeca. Când el, de departe, fără s-o fi văzut niciodată pe fata aceasta pe care i-o alesese Dumnezeu (şi nici ea nu l-a văzut pe el)… cum spune aşa de frumos:

Nici Isaac n-o cunoscuse,

nici Rebeca nu-l ştia,

dar din prima lor privire

s-au iubit şi el, şi ea.

Aşa pune Dumnezeu sentimentul acesta ceresc în inima celor care îşi cer lui Dumnezeu soţia şi-şi cer lui Dumnezeu soţul, şi-l aşteaptă cu răbdare, din mâna lui Dumnezeu. Din prima lor privire se înţeleg. Dragostea are altfel de mijloc de a se înţelege: privirea; simţirea; duhul. Nu-i nevoie să vorbeşti celui care te iubeşte, nici să-ţi vorbească cel pe care-l iubeşti. O privire, o simţire sunt o comunicare mai perfectă decât orice cuvânt, între sufletele care se iubesc. Aşa este legătura noastră cu Dumnezeu, dacă-L iubim.

Prilejul nunţii e un prilej binecuvântat. Noi am fost la multe nunţi. Suntem de-acuma bătrâni. Dar nunţile la care am fost noi când eram copii nu aşa se petreceau. Două feluri de nunţi erau şi atunci: era nunta oamenilor săraci şi nunta oamenilor bogaţi. Cei bogaţi făceau nuntă „cu cinste”, aşa se zicea. Trei zile ţinea! Dar nu mergeau acolo oameni lipsiţi şi săraci. Erau invitaţi numai cei care făceau parte din aceeaşi tagmă din care făcea parte cel care a aranjat nunta. Trei zile se petrecea la nunţi de acestea. Era belşug de toate.

Au fost şi nunţi ale săracilor. Acolo nu erau prea mulţi invitaţi şi nu erau prea multe bucate şi prea multă risipă de desfătări pământeşti.

Noi ne obişnuim să vorbim despre Cuvântul lui Dumnezeu. De când ne-am întors la Domnul, noi toate lucrurile noastre le coordonăm şi le comparăm, şi le clasificăm în legătură şi în funcţie de Biblie, de Cuvântul lui Dumnezeu. Ea este Cartea Vieţii, lumina lui Dumnezeu pentru viaţa noastră. Şi în legătură cu cuprinsul Bibliei şi în lumina ei vedem noi toate adevărurile. Până când nu ne‑am întors la Dumnezeu şi n-am cunoscut această Lucrare minunată, noi n‑am cunoscut astfel de nunţi. Am cunoscut numai două feluri: nunta celor săraci, care erau mai lipsiţi şi la care nu prea mergeau mulţi, şi nunta celor bogaţi, la care mergeau cei aleşi. Acolo se primeau şi daruri şi se şi dădeau daruri.

Din Biblie, noi am cunoscut Cuvântul lui Dumnezeu şi în privinţa aceasta. Ştim – şi s-a vorbit – mai ales despre două prilejuri de nunţi arătate în Biblie: una de la Ioan, capitolul 2, nunta din Cana, despre care s-a vorbit destul de mult. Alta, de la Matei 22: nunta fiului de împărat, despre care s-a cam vorbit… şi nu s-a prea vorbit.

Nunta din Cana a fost a unor oameni săraci. Domnul şi Maica Domnului, şi ucenicii Lui erau oameni săraci. Pe ei nu-i chemau la nuntă bogaţii. Pe cei săraci numai săracii îi cheamă. Pe cei săraci numai săracii îi ajută. Cei bogaţi n-au timp să-i ajute pe săraci. Lucrarea lui Dumnezeu numai săracii o ajută; la bolnavi, numai bolnavii se duc, cei sănătoşi n-au timp… La nunta din Cana, nunta unor miri săraci, s-au dus numai oameni săraci. Printre aceştia era şi Domnul Iisus şi Maica Domnului, care, trupeşte, lumeşte, omeneşte vorbind, erau oameni săraci. Se vede cât de săraci erau mirii aceştia că, deşi trebuia să dea câte un pahar de vin la fiecare dintre nuntaşi, a fost o vreme când nu s-a mai ajuns nici măcar un pahar de vin, ca să dea o cinste celor care erau… Atât de săraci erau. Şi sigur că s-au dus la Maica Domnului şi i-au zis: „Ce să facem? Roagă-L acuma pe Fiul tău să ne ajute cumva”. Domnul Iisus i-a ajutat şi le-a zis: „Iată vinul cel mai bun: scoateţi apă din fântână şi-o turnaţi”. Şi cea mai bună băutură din lume le-a dat-o Hristos. Apa pe care le-a dat-o Hristos a fost, pentru ei, cu un gust atât de binecuvântat! Aceea nu era vin! Era vinul cel nou al dragostei lui Dumnezeu, despre care scrie în Cântarea Cântărilor şi în atâtea locuri frumoase, când spune: „Beţi, prieteni, şi îmbătaţi-vă de dragoste!”. Asta-i dragostea lui Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel spune: „Sunt nebun din dragostea lui Dumnezeu!”. Băuse vinul pe care i-l dăduse Hristos. Vinul cel bun, băutura cea mai bună e cea pe care o dă Hristos; şi El o scoate din fântână. Aceea e băutura cea bună: când pune Hristos gust în apa aceasta.

Noi o preferăm înaintea oricărei alte băuturi. De ce la nunţile Domnului nu se serveşte băutură? Domnul pune binecuvântare într-un pahar cu apă şi noi suntem mai fericiţi cu acest pahar cu apă, gustat în numele Domnului, în mijlocul copiilor lui Dumnezeu, decât cu orice altă băutură. Noi n-avem nevoie nici de băutura lumească, nici de băutura cealaltă, spirituală, care vine din lume. Când Dumnezeu ne binecuvântează apa aceasta, ea, Apa cea Vie, Cuvântul lui Dumnezeu, în sufletul nostru capătă dulceaţa şi bucuria unei băuturi îmbătătoare şi fericite. N-am dori să mai bem niciodată altfel de băutură. Cine vine la Domnul şi gustă din băutura aceea minunată pe care a dat-o El la nunta din Cana (acela nu era vin, era binecuvântarea lui Dumnezeu, băutura cea nouă, duhovnicească), cine o bea nu mai doreşte altă băutură. Cine vrea să se adape cu adevărat dintr-o băutură îmbătătoare şi sfântă va bea din Apa cea Vie pe care o dă Hristos. De aceea noi iubim această băutură. Şi de aceea noi nu dorim nici o altă băutură la nunţile noastre, decât aceea pe care o scoţi din fântână, cum a spus Mântuitorul: „Scoateţi şi daţi”. Ce a scos Hristos şi ce a dat El a căpătat un gust minunat şi va căpăta – cum capătă Cuvântul lui Dumnezeu – această desfătare sufletească şi preţul cel fericit şi scump care satisface inima noastră şi stâmpără sufletul nostru ca cea mai dulce şi mai răcoroasă băutură. Asta este apa, ăsta este vinul, asta este băutura pe care o dă Hristos la nunţile Sale.

Nunta din Cana era nunta unor miri săraci. Nunta la care nu le-a ajuns bieţilor miri să dea nici măcar un pahar cu băutură celor care veneau. Hristos le-a rezolvat problema. Oricât de sărac e un mire, oricât de sărac e un părinte care face o nuntă cu adevărat binecuvântată de Dumnezeu, această băutură o dă. Şi dacă ajunge în vreo situaţie neplăcută, aleargă la Domnul Iisus. Maica Domnului şi cei care sunt în jurul Domnului vor mijloci rugăciunile noastre. Şi, nu există problemă care să nu ne fie rezolvată, când Maica Domnului şi sfinţii Lui intervin pentru noi.

Aşa de frumoasă a fost ascultată intervenţia Maicii Domnului! Şi problema mirilor săraci şi a părinţilor săraci s-a rezolvat în chip fericit.

Se vorbeşte, la Matei 22, despre o altă nuntă. Nunta cea cu cinste, a unui împărat. Asta este o altfel de nuntă. Explicaţia ei este altfel. Dar acolo se întâmpla cu totul deosebit. Împăratul care făcuse nunta – şi cel care făcea o astfel de nuntă – pregătea mai dinainte, pentru toţi invitaţii lui, o haină specială de nuntă. Citiţi la Matei 22 şi veţi vedea acest lucru. Ce se întâmpla? Cei care erau invitaţi treceau pe la poarta împăratului sau a stăpânului care aranjase nunta şi primeau de acolo, drept cadou (dar cadou pentru totdeauna) o haină de nuntă. Nimeni nu mai lua haina, o dată ce a dat-o. Împăratul nu ia înapoi ce dă. Un om credincios nu ia înapoi. A dat ceva cuiva, a dat un ban mai mult, a dat o bucată de pâine mai mult, a dat o haină? Să nu-ţi mai pară rău că ai dat-o. Înapoi să nu mai iei. [Despre] ce ai dat, spune: „În Numele lui Dumnezeu”.

Împăratul să mai ia înapoi? El n-a mai luat. Cineva care mergea la nunta lui, care primea invitaţia şi se ducea la nuntă, primea de la început cadou etern haina de nuntă. Cu această haină intra la nuntă. Cu această haină petrecea între toţi ceilalţi nuntaşi. Ce minunat trebuie să fi fost un nuntaş chemat de împăratul, care primea haina împăratului, cu efigia împăratului, cu însemnele împăratului şi se aşază la masa împăratului! Asta era cinstea cea mare a celor care au primit invitaţia.

Dar ce se întâmplă în Evanghelie? Spune Mântuitorul că primii chemaţi au refuzat. Aceasta era o insultă, o provocare la adresa împăratului. Îţi face Împăratul cinstea să te cheme la nunta lui, îţi face cadou o haină de nuntă pe care nu ţi-o mai ia niciodată înapoi, îţi face preţuirea şi respectul acesta să fii invitat acolo, la nunta Lui cerească – şi tu să refuzi… Şi cum au motivat cei care au refuzat invitaţia?

Unul a zis: „Nu pot să vin. Iartă-mă, te rog. Am cumpărat nişte boi, mă duc să-i încerc”.

Al doilea a zis: „Nu pot să vin. Am plantat o vie. Mă duc s-o văd”.

Al treilea a spus: „Nu pot să vin. Mi-am luat o soţie. Trebuie să mă duc cu ea… la distracţii”.

Cele trei mari motive pentru care oamenii au refuzat invitaţia Domnului şi invitaţia la nunta Lui cerească sunt acestea trei: comerţul, producţia şi distracţiile. Astăzi aceleaşi lucruri au rămas motivele pentru care oamenii nu vin la Dumnezeu şi nu acceptă invitaţia Domnului să se întoarcă la El, să vină la Nunta Lui şi să primească haina Lui de nuntă. Unii iubesc comerţul, afacerile. Alţii, producţia: se ocupă numai să muncească zi şi noapte şi să producă. Alţii, numai cu distracţii; tot felul de distracţii. Comerţul, producţia şi distracţia sunt cele trei motive pentru care cei mai mulţi nu se întorc la Dumnezeu şi nu primesc invitaţia Domnului.

Dar Împăratul a apreciat la justa lor importanţă refuzul. A zis: „Da? Le-am făcut cinstea aceasta mare să le pregătesc totul. [Am zis]: «Toate sunt gata: mesele sunt întinse, hainele pregătite, scaunele gata. Veniţi şi vă desfătaţi! Veniţi şi vă bucuraţi!»”. Ei au refuzat, fiecare văzându-şi de mizerabilele lui preocupări. Au refuzat chemarea lui Dumnezeu. Au refuzat invitaţia la nuntă.

Dar s-a mai întâmplat ceva. În timpul nunţii, împăratul a vrut să-şi vadă nuntaşii. Şi a mers, cercetând din loc în loc, să-i vadă pe cei care au intrat. A bănuit El că trebuie să fie ceva în neregulă acolo. Ştie Dumnezeu şi-i cunoaşte totdeauna pe toţi ai Lui. În biserică, în adunările Domnului, în locurile unde se propovăduieşte Evanghelia şi unde se întinde masa cea minunată a Nunţii cereşti (că e o masă binecuvântată aici!), Stăpânul vine printre rândurile noastre şi Se uită la fiecare dintre noi cam care este starea noastră. Cam care este atitudinea noastră. Cam care sunt gândurile cu care am venit noi. Cam care este calea şi locul pe unde am intrat. „Uitaţi-vă dar cu băgare de seamă la bunătatea şi la asprimea lui Dumnezeu. Bunătate faţă de voi, care aţi crezut, şi asprime faţă de cei care n-au crezut şi n-au rămas ascultători. Negreşit, şi faţă de voi, dacă nu veţi rămâne ascultători”. Altfel, veţi ajunge şi voi ca şi cel găsit neascultător şi necredincios.

Aceste două nunţi sunt scrise în chip deosebit în Noul Testament. Şi despre aceste două nunţi şi despre sensul lor şi înţelesul lor cel adânc se vorbeşte mereu. Şi avem mereu de vorbit, şi avem mereu ceva mai nou de învăţat din toate interpretările şi din toate recitirile noastre asupra acestor locuri din sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu.

Mai citiţi o dată nunta din Cana, de la Ioan capitolul 2, şi vedeţi, şi gândiţi-vă, transpuneţi-vă în situaţia mirilor săraci care aveau numai nuntaşi puţini; şi, cu toate că au avut nuntaşi puţini, nu au avut măcar un pahar cu care să-l cinstească pe cel care venea la nuntă. Au ajuns într-o situaţie neplăcută, într-o situaţie dificilă, într-o situaţie penibilă. Dar au avut o scăpare. Era acolo Domnul Iisus. Şi Domnul i-a salvat. Cel sărac este totdeauna mai temător şi mai respectuos. El se roagă lui Dumnezeu, nu îi e ruşine să se roage. El vine înaintea Domnului când este în lipsă şi nu îi e ruşine să ceară Domnului. Şi nu îi e ruşine să intervină prin cei care pot ajuta rugăciunile lui spre Domnul. Şi totdeauna pe astfel de săraci credincioşi Dumnezeu i-a salvat din toate situaţiile lor penibile.

Suntem săraci în credinţă, toţi suntem săraci… Suntem săraci în milostenie şi în bunătate, şi în răbdare, şi în iubire, şi în toate suntem săraci. Dar Mântuitorul a spus: „Ferice de cei săraci”. Ca să ne îndemne, [să ne încredinţeze] că, oricât de săraci am fi, avem o speranţă şi avem la cine să alergăm totdeauna. Suntem săraci în răbdare – când nu putem avea răbdare nici cu soţia bolnavă sau cu soţul neascultător, nici cu copiii obraznici, nici cu părinţii neînţelegători? Să alergăm la Domnul. Să ne simţim săraci, să spunem: „Doamne, eu sunt sărac. Ai milă de mine, ajută-mă”. Suntem în situaţii neplăcute şi în situaţii penibile, în care trebuie să facem faţă la nişte obligaţii în faţa cărora nu ne simţim în stare să ne descurcăm singuri? Alergaţi la Domnul. Psalmistul spune: „Dar eu alerg la rugăciune”. Doamne, mă ameninţă vrăjmaşul. Eu alerg la rugăciune. Sunt slab şi ispititorul mă ispiteşte şi mă torturează. Eu alerg la rugăciune. Sunt neputincios, sunt în primejdie, sunt în toate lipsurile, dar eu alerg la rugăciune. Totdeauna avem la cine să alergăm. Când vă simţiţi săraci în răbdare, în fapte bune, în blândeţe, în credincioşie, alergaţi la Domnul. El este bogat şi dă tuturor cu mână largă, celor care-I cer. Când simţim că n-avem nici înţelepciune, nici răbdare, nici bunătate, nici bunăvoinţă cum ar trebui, să-I cerem Domnului. El e bogat şi ne ajută.

Ce-am vrut să spunem noi acuma în chip deosebit despre această situaţie? Noi Îi mulţumim lui Dumnezeu că am ajuns aici. Şi dacă n-am spune nici un cuvânt, şi dacă n-am cânta nici o cântare, ci numai ne-am privi ochii înlăcrimaţi şi am simţi în sufletele noastre aceeaşi dragoste de Dumnezeu, noi am fi fericiţi. Că, dincolo de comunicările noastre cu cuvântul sau cu alte mijloace, avem comunicarea Duhului. Duhul vorbeşte duhului. Şi cei care-L iubesc pe Dumnezeu se înţeleg dincolo de cuvinte, prin harul lui Dumnezeu, care face legătura cea tainică dintre sufletele noastre.

Suntem fericiţi. Aş vrea să cântăm permanent numai cântarea Ce bine-i printre voi, iubiţii / şi dragii sufletului meu. Şi, cu cât trece timpul şi cresc în inimile noastre virtuţile Duhului Sfânt, cu atâta ne iubim mai mult unii pe alţii, cu atâta dorim să ne ajutăm şi să ne mângâiem unii pe alţii. Nouă Dumnezeu ne-a dat patru mari daruri sfinte când ne-am întors la Dumnezeu. Pe acestea noi nu le-am cunoscut înainte de a ne întoarce la Domnul. Când Domnul a făcut – cum aţi auzit înainte – ca în ţara noastră să se ivească acest mesaj sfânt al Oastei Domnului, Dumnezeu ne-a dat prin această Lucrare, prin Părintele nostru Iosif, patru mari izvoare de la care se stâmpără sufletul nostru totdeauna. Cel dintâi e adunarea.

Noi n-am cunoscut adunarea până nu ne-am predat Domnului. Dar iată… pentru cât am renunţa noi o dată la bucuria întâlnirii noastre cu fraţii, aici unde Domnul ne întinde aşa o masă, o nuntă binecuvântată, cu un ospăţ fericit totdeauna? Cine nu doreşte să meargă la o nuntă în care este desfătare de bucurie? Cine a mai gustat aşa cântări cereşti ca noi? Cine a primit aşa bucurii şi binecuvântări, aşa cuvinte minunate ca o mană cerească întinsă pe mesele noastre, de la care ne putem hrăni? Şi, când ne întoarcem, de fiecare dată ne simţim sufletul plin ca o pâine mare, coaptă, proaspătă, albă, moale, dulce, gustoasă. Pentru că pâine este Cuvântul lui Dumnezeu şi apă dulce este Cuvântul, şi miere dulce, şi binecuvântare de la Dumnezeu e Cuvântul lui Dumnezeu. Deci primul dar al Domnului a fost adunarea noastră. Noi n-am cunoscut adunarea până n‑am cunoscut întâi pe Domnul şi n-am venit în Lucrarea Lui. Ce frumoase au fost toate bucuriile noastre în mijlocul adunărilor! Iată, eu sunt bătrân aici. Sunt de la cincisprezece ani în Lucrarea Domnului. Am cutreierat mii şi mii de drumuri şi căi şi-am fost în atâtea… Toate au rămas în sufletul meu aşa ca un stup încărcat de miere cerească, bucuriile şi amintirile adunărilor noastre frumoase.

Când, mai demult, eram copii, n-aveam mijloace de mişcare şi de locomoţie, nici maşini, nici trenuri la îndemână. Mergeam pe jos zeci şi uneori chiar sute de kilometri, cum au mers primii apostoli. Dar acum, când trec măcar în amintire pe aceste drumuri, totdeauna mi-aduc aminte: sub pomul acela ne-am rugat… la ramificaţia cealaltă ne-am bucurat, ne-am despărţit sau ne-am întâlnit împreună… Îmi amintesc că am plecat optsprezece pe un drum odată şi am mers zeci de kilometri, şi n-am avut mâncare nici unii. Am avut un măr în buzunar. În optsprezece felii l-am împărţit. Ne-am rugat Domnului, am cântat o cântare şi am putut merge pe urmă până mai departe. Şi amintirea aceasta a fost pentru noi ceva de neuitat de frumos. Noi am trăit cu Domnul şi cu fraţii, în drumurile şi chiar în împrejurările cele mai grele, cele mai fericite bucurii. Nu le-am schimba pentru nici o altă bucurie din lume.

Acum, când suntem la nunţile Domnului, când şi nunta, felul acesta de nuntă, este un dar nou şi binecuvântat, necunoscut înainte, primit de la Domnul prin adunare şi prin Lucrarea aceasta, acuma ne dăm noi seama de marea diferenţă dintre felul cum sărbătoream noi nunţile atunci (cum le sărbătoreau şi alţii şi [cum şi] noi am apucat) şi felul minunat în care sărbătorim noi acum nunţile noastre. Cu ce-am mai schimba?… Care mamă şi tată sunt mai fericiţi, decât acei care-şi văd copiii uniţi în dragostea lui Dumnezeu, în mijlocul unor adunări binecuvântate, însoţite de rugăciuni, de cântările cele mai frumoase… Şi împreună cu noi nu sunt aici numai fraţii. Împreună cu noi sunt îngerii Domnului, pentru că în mijlocul nostru Cel dintâi invitat este Hristos. El a spus: „Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele.”; „Oriunde doi sau trei se adună în Numele Meu, Eu sunt în mijlocul vostru”. Cât de minunat este El! Nu-L simţiţi?… Nu ştiu cum, parcă aş vrea să vă fac să vă gândiţi cum vibrează sufletul când simte prezenţa lui Hristos în mijlocul nostru. Ce înseamnă cuvintele acestea, feţele acestea sfinte, atmosfera aceasta cerească, decât prezenţa lui Hristos, din care emană toate aceste binecuvântări pentru fiecare.

Ne vom duce de aici; şi ne vom duce şi de la alte nunţi. Dar plecarea noastră nu va mai fi cum a fost venirea. Veţi duce nişte amintiri frumoase, nişte cuvinte frumoase, nişte impresii frumoase şi nu veţi uita niciodată atmosfera cerească în care aţi sărbătorit aici ceasurile acestea din seara aceasta.

Iată cu cât ne îmbogăţim noi de fiecare dată când participăm la nunta Mie­lului, la nunta lui Hristos. Şi, dacă pe pământ e aşa… şi, dacă aici, unde avem atâtea slăbiciuni şi noi înşine suntem atât de nedesăvârşiţi, că, oricât de mult am vrea, nu putem primi şuvoiul întreg de binecuvântări pe care îl revarsă Dumnezeu peste noi, şi, dacă aici, unde suntem atât de limitaţi şi de nedesă­vârşiţi, trăim totuşi astfel de bucurii, ce trebuie să fie acolo la Nunta aceea despre care a spus Sfântul Apostol Ioan în Apocalipsa, când a zis că i-a spus un glas ceresc: „Scrie: «Ferice de cei chemaţi la ospăţul nunţii Mielului». Scrie, Ioane: «Acestea sunt adevăratele cuvinte ale lui Dumnezeu»”. Ne dăm noi oare seama de importanţa şi de valoarea aceasta veşnică a acestor cuvinte? Cuvântul Domnului vorbeşte de multe ori: „Spune”. Ei, aici spune Cuvântul Domnului: „Scrie”. Cuvântul spus are valoarea şi are întinderea celor două, trei, zece sau o sută de suflete care îl ascultă cu urechile şi îl aud. Cuvântul scris e altceva. Cuvântul scris îl citesc milioane de ochi şi milioane de ani. Acesta este de valoare veşnică. Cum spune proverbul: „Gura zice, vântul duce”. Dar ceea ce se scrie rămâne. Şi Cuvântul Domnului a vrut să spună aceste lucruri. Acestea sunt de o valoare veşnică. „Scrie-le, Sfinte Ioane. Şi spune-le, să le audă toate veacurile”.  Şi până astăzi, la noi, au ajuns aceste cuvinte: „Ferice de cei chemaţi la ospăţul nunţii Mielului”.

Suntem acum la o nuntă. Citim şi medităm la aceste două nunţi despre care a fost vorba şi despre care scrie în mod special în Sfânta Evanghelie, în Noul Testament: nunta din Cana, cea dintâi, şi nunta de la Matei 22, care va fi cea din urmă. Cea dintâi se petrece pe pământ. Nunta din Cana… oameni săraci, invitaţi săraci, cadouri sărace, atmosferă de oameni lipsiţi. Aşa suntem noi pe pământ. Toţi suntem săraci. Unii într-un fel, alţii într-altul. Săraci în credinţă suntem toţi. Săraci în rugăciune suntem; săraci în fapte bune suntem; săraci în răbdare, săraci în iertare… în toate suntem lipsiţi, deficitari. Şi nunţile noastre se cam petrec în atmosfera şi în situaţia aceasta. Dar va fi o Nuntă… Aceea va fi nunta Împăratului! Şi Dumnezeu va respecta acolo regula despre care este scris în Matei 22. Toţi suntem invitaţi. Să acceptăm invitaţia! Ne-a invitat Împăratul. Ce cinste este aceasta, dar şi ce răspundere… Noi suntem invitaţi de Domnul: „Astăzi dacă auziţi glasul Lui, nu vă împietriţi inimile”. Oricine aude să creadă şi să vină, să se hotărască pentru Dumnezeu, să intre în legământul lui Dumnezeu, ca să ajungă să aibă parte de Împărăţia lui Dumnezeu. Asta este invitaţie generală. Este invitaţie personală şi specială pentru fiecare dintre noi.

Dumneavoastră, care sunteţi acuma aici, aţi primit această invitaţie. Unii aţi acceptat-o şi aţi semnat de primire, şi aţi mulţumit Împăratului. Şi vă străduiţi să fiţi vrednici, să intraţi pe porţi în cetate şi să participaţi la masa, la ospăţul cel minunat al Nunţii cereşti. Unii încă n-aţi primit această invitaţie. Unii aţi ajuns la poartă şi aţi primit haina cea de nuntă. Asta-i naşterea din nou! Asta-i predarea în slujba Domnului! Acesta-i legământul pe care-l punem cu Domnul: „Doamne Iisuse, primesc invitaţia Ta. Tată Ceresc, primesc chemarea Ta. Dă-mi acuma haina cea de nuntă, ca să fiu vrednic să stau între aleşii Tăi”.

Noi avem cântarea aceea frumoasă: „Ce cununie strălucită / a fost a noastră, Mire Drag, / pe nici o casă aurită / n-a fluturat mai dulce steag… În jurul mesei mele stăteau cei mai frumoşi înaintaşi… îngerii erau nuntaşi… coruri cereşti cântă”. O nuntă cosmică se petrece de fiecare dată când vine un suflet la Dumnezeu.

În balada noastră minunată cu Mioriţa, care are aşa un sens spiritual adânc şi duhovnicesc, se spune: „Şi la nunta mea / a căzut o stea. / Soarele şi luna / mi-au ţinut cununa. / Brazi şi păltinaşi / îmi erau nuntaşi”. El participă cu toată natura şi cu tot cosmosul la acest act minunat al unirii noastre cu Hristos. Şi acest lucru se întâmplă pentru că este scris şi în Evanghelie: „Ori de câte ori se întoarce un suflet la Dumnezeu, se bucură îngerii din ceruri”. Ce sărbătoare este în cer când se întoarce un singur suflet la Dumnezeu! Cântă îngerii şi se bucură că acela a primit invitaţia Tatălui şi s-a hotărât să meargă.

La intrarea în Lucrarea Domnului, în momentul depunerii legământului şi hotărârii pentru Domnul, noi primim, prin credinţă şi prin harul lui Dumnezeu, acea haină de nuntă pe care nu ne-o mai ia Dumnezeu niciodată înapoi. Haina legământului, pe care o primeşti când te predai Domnului şi te hotărăşti pentru El, e haina sfântă, inul cel curat, care sunt faptele neprihănite, întâi ale Sfântului lui Dumnezeu pentru Care suntem primiţi, şi după aceea ale tuturor celor care au contribuit împreună cu El la câştigarea acestei haine de nuntă pentru noi.

Haina aceasta a legământului pe care o primim când ne predăm Domnului va fi haina duhovnicească cu care vom intra, liberi, la ospăţul minunat al nunţii Mielului, despre care scrie aşa de frumos în Apocalipsa şi pentru care îi fericeşte pe toţi acei care au fost chemaţi. „Scrie, Ioan… scrie, Apostole al lui Dumnezeu… scrie, Cuvântule al lui Dumnezeu: «Ferice de cei chemaţi la ospăţul nunţii Mielului». Ferice, dacă ei au primit chemarea; şi dacă au ascultat această chemare; şi dacă au intrat pe poarta casei de ospăţ şi, la intrarea aceasta, au pus legământ şi au primit acest legământ. Că noi dăm legământul lui Dumnezeu şi primim legământul lui Dumnezeu. E, în această sfântă predare, în acest act sfânt de hotărâre pentru Domnul, ceva ca în Taina Cununiei. Mirele se dă miresei şi mireasa se dă mirelui. Au acceptat unul şi sarcina, şi binecuvântarea, şi numele celuilalt.

Noi ne-am unit cu Hristos. Am intrat în Oastea Domnului. Ştim noi ce înseamnă aceasta? Când o mireasă se uneşte cu mirele ei, ea renunţă la numele vechi şi primeşte numele nou. Renunţă la casa ei veche şi ia o casă nouă. Renunţă la un nume şi la o cale şi primeşte alta, nouă: calea soţului, calea mirelui, calea părtăşiei ei pentru totdeauna. Asta am făcut noi când ne-am întors la Domnul. N-am avut un nume. Acuma am căpătat nume: copii ai lui Dumnezeu, ostaşi ai Domnului. Lucrarea aceasta poartă în numele ei Numele Lui.

Odată cineva i-a spus Părintelui Iosif despre unul care se hotărâse pentru Domnul, dar care a căzut iarăşi în ispită. Despre unul care fusese beţiv, dar s-a lăsat de Lucrare şi a căzut iar în patima beţiei. I-a arătat, zicând:

– Părinte Iosif Trifa, uite ostaşul dumitale!

Ca să-şi bată joc şi de unul, şi de altul.

Părintele i-a zis:

– Bine zici că-i ostaşul meu. Că dacă ar fi ostaşul Domnului, n-ar fi aşa. Atunci ar asculta de Dumnezeu şi ar merge. Aşa… e ostaşul meu. Eu ce pot să-i fac? Ăsta este omul.

Odată i-a arătat unul, în altă parte, că într-o gazetă scriau nişte lucruri jignitoare şi nişte ofense, şi nişte referiri rele. Şi spune:

– Părinte Iosif, uite, citeşte ce scrie aci despre Oastea Domnului. De ce nu te ridici? De ce nu te împotriveşti? De ce nu te aperi?

– Dar, zice, de ce să mă apăr? Ce scrie acolo?

– Atacă Oastea Domnului.

– Atunci să Se apere Domnul. A Lui e Lucrarea. Nu-i a mea! Dacă ar zice: „Oastea lui Trifa”, aş apăra-o… Dacă ar fi motiv să o apăr… aş apăra-o. Dacă nu… Dar e Oastea Domnului. Pe asta Domnul o va apăra!

Când Moise a fost (ştiţi, citiţi în cartea sa ultimă şi veţi vedea) aproape de Canaan şi Domnul i-a zis: „Vino pe munte, Moise, şi te uită, să vezi Iordanul, să vezi Canaanul, unde va ajunge poporul tău, dar tu nu vei ajunge”, el a spus:

– Doamne, patruzeci de ani am alergat prin pustie cu poporul acesta. Am răbdat, am suferit, am fost cu el totdeauna şi… e adevărat că am trecut prin mari greutăţi. Dar acum, când să intru în ţara asta pentru care am alergat şi am plâns, şi am muncit, şi am ostenit patruzeci de ani, tocmai eu să nu intru?

– Nu, Moise, pentru că tu ai făcut un mare păcat. Şi pentru păcatul acesta, n-ai să intri acolo.

– E adevărat, Doamne, că eu am făcut păcate. Încă de al început, de când m-ai trimis, am zis: „Doamne, trimite pe altul. Eu nu mă duc!…”.

– E adevărat că a fost un păcat, dar nu era cel mai mare. Alt păcat şi mai mare ai făcut tu.

Şi Moise zice:

– E adevărat, Doamne, că la apele Meriba m-am îndoit de Tine şi am cârtit.

– Nuu! Alt păcat, şi mai mare…

– E adevărat că atunci când am coborât de pe munte şi am văzut viţelul de aur, am trântit Tablele Legii Tale sfinte şi le-am sfărmat.

Dar Tatăl zice:

– Nu, Moise. Alt păcat, mai mare, ai făcut tu.

– Doamne, dar care păcat a fost acela?

Şi El zice:

– Te-ai îndoit de poporul Meu. De Mine puteai să te îndoieşti, de tine să te îndoieşti şi de oricare dintre voi. Dar n-a trebuit să te îndoieşti de acest popor peste care Eu am pus Numele Meu şi pe care am garantat că-l voi duce în ţara făgăduită. Le-am făgăduit şi tu te-ai îndoit.

Şi a spus:

– Doamne, dar iartă-mă! Tu poţi să mă ierţi.

– Nu! Plata păcatului este moartea. Fratele tău Aron a murit. Sora ta Miriam a murit. Nici tu nu poţi să nu mori. Toţi cei care au trecut prin pustie şi au păcătuit au rămas şi au trebuit să nu intre nici unul în Ţara Canaanului. Prin urmare, moartea rămâne plata tuturor celor care au trecut prin păcat. Numai harul lui Dumnezeu este salvatorul celor care ascultă.

Au fost vremuri când ne-am îndoit şi noi. Am rămas puţini… Eram alungaţi dintr-un loc în altul… Nimeni nu ne mai spunea nouă „Oastea Domnului”. Numai „trifişti” şi „schismatici”, şi „eretici”, şi „sectari”… Şi uneori ne-am mai îndoit şi noi, că eram şi puţini, eram şi slabi, eram şi tineri. Şi am zis şi noi uneori: „Doamne, Lucrarea aceasta se va prăpădi, pentru că iată cât de mulţi vrăjmaşi sunt şi cât de puţini şi de slabi am rămas noi”. Era un păcat. Aşa a făcut şi Moise: în vremurile grele din pustie, a zis: „Aici veţi rămâne şi veţi pieri cu toţii”. Dar Domnul a zis: „Nu trebuie niciodată să te îndoieşti de lucrarea însăşi şi de poporul lui Dumnezeu. Ce a rânduit Dumnezeu şi ce a hotărât El va ajunge”. Noi, cei care ne îndoim, putem muri prin pustie şi ne putem pierde. Dar Lucrarea lui Dumnezeu va ajunge să biruie.

Părintele Iosif nu s-a îndoit niciodată. Nici 50 de ani n-a împlinit, dar era aşa de slăbit de boli şi chinuit de tot felul de operaţii şi de suferinţe prin care a trecut şi de toate greutăţile pe care i le făceau oamenii, că în ultimele zile ajunsese de 33 de kilograme. [Avea] şapte operaţii, dintre care două nu s-au vindecat niciodată, îi sângerau pe trupul lui. Nici nu ştiam de unde să-l prindem când îl purtam pe mâini dintr-un loc în altul, să-l pansăm sau să-i schimbăm aşternutul. Nu l-am auzit însă niciodată văicărindu-se şi cârtind. Dar totdeauna ne-a spus: „Şi slăbiciunea şi neputinţa mea sunt o dovadă că Lucrarea aceasta nu-i a mea, ci e Lucrarea lui Dumnezeu. Voi să nu vă îndoiţi niciodată, ori prin ce greutăţi veţi trece, că Lucrarea aceasta va izbuti”. Şi iată, după atâţia ani, ce minunată este Lucrarea şi cum se împlinesc făgăduinţele lui Dumnezeu!

De aceea vă rugăm: nu vă îndoiţi niciodată de făgăduinţele Domnului. Şi dacă Domnul v-a chemat aici, v-a chemat la Nunta cerească.

Şi cu aceste lucruri vreau să închei, deşi nu-i târziu încă şi adunarea va mai continua (că până la ora douăsprezece mai este). Cine poate să mai stea, vă rugăm să staţi liniştiţi. Pe cei care stau jos, Dumnezeu îi va răsplăti o dată. Pe cei care stau în picioare îi va răsplăti de zece ori. Pe fiecare îl va răsplăti după osteneala pe care o depune în ascultarea Cuvântului Său Sfânt.

Seri ca acestea nu ştiu dacă vom mai întâlni noi vreodată. Şi cuvinte de acestea de care vom avea nevoie nu ştim dacă oricând putem asculta. Dar acuma este o invitaţie cerească la Nunta Împăratului. Toţi cei care aţi venit aici sunteţi printre invitaţi. Există numai o diferenţă între doi… Dacă aţi primit haina de nuntă sau dacă încă n-aţi primit-o. Dacă aţi venit şi aţi intrat în Lucrarea Domnului, şi aţi pus legământ cu El, şi v-aţi predat Domnului, atunci, în momentul acela, prin credinţă şi prin harul lui Dumnezeu, aţi primit haina de nuntă. Fiţi fericiţi! Păstraţi această haină curată şi frumoasă. Şi cu ea veţi intra în Împărăţia cerească, la făgăduinţa despre care spune în Apocalipsa, în capitolul 19, versetul 9: „Ferice de cei chemaţi la ospăţul nunţii Mielului… Scrie, că acestea sunt adevăratele cuvinte ale lui Dumnezeu”.

Fraţilor şi surorilor, încredinţaţi-vă, fiţi convinşi că acestea sunt adevăratele cuvinte ale lui Dumnezeu, scrise. Când omul spune o vorbă… o spune. Dar când îi spui: „Scrie! Scrie ce-ai spus şi semnează”, puţini sunt cei care sunt în stare să semneze. Numai cel care spune adevărul şi e convins de adevăr, şi care are sentimentul şi obligaţia răspunderii faţă de ceea ce afirmă, acela semnează şi scrie.

Dumnezeu semnează şi scrie aceste cuvinte. În puţine locuri din Biblie mai sunt scrise cu atâta putere şi cu atâta accent, şi atâta apăs astfel de cuvinte ca aici: „Scrie: «Ferice de cei chemaţi la ospăţul nunţii Mielului»”. Dar mai ferice de cei care au primit invitaţia, au intrat şi au primit haina de nuntă. Pot să stea liniştiţi. Vine Împăratul şi-i găseşte! Şi-i fericit şi bucuros de fiecare.

Mă gândesc ce fericiţi trebuie să fie părinţii acestor tineri, când văd fraţi, surori, feţe scumpe, prieteni dragi, rudenii, cunoscuţi, vecini, dintre cei mai aleşi şi mai iubiţi, pe care şi i-au dorit în cea mai frumoasă dintre sărbătorile din viaţa unui om, la căsătoria fiilor lor. Asta e o cinste, în primul rând, pentru părinţii lor. Că Dumnezeu prin ei i-a pregătit pe aceşti copii şi prin ei ne-a pregătit bucuria acestei întâlniri. Deci, cea dintâi bucurie e a părinţilor, a celor care organizează şi care îngrijesc. Domnul să-i binecuvânteze! Pot să se bucure! Iată ce minunat cadru şi ce sărbătoare frumoasă au la nunta copiilor lor. Noi binecuvântăm pe Domnul pentru astfel de părinţi şi pentru astfel de copii care au ascultat de părinţi. Dumnezeu a binecuvântat pe mulţi copii cu părinţi credincioşi. Dar foarte mulţi dintre aceşti copii care au avut părinţi credin­cioşi – mame credincioase, taţi credincioşi – care de la început i-au încredinţat cu lacrimi lui Dumnezeu şi au scăldat cu lacrimi leagănul lor, când au ajuns mari şi când au trebuit să le arate recunoştinţă şi ascultare, nu le-au mai arătat această recunoştinţă.

Dumnezeu i-a binecuvântat şi-i v-a binecuvânta în veci pe părinţii care au primit copii din mâna lui Dumnezeu şi au dorit să-i crească pentru Dumnezeu. Dar copiii care nu-i ascultă pe părinţii buni vor fi blestemaţi în veac. Citiţi în Cuvântul lui Dumnezeu ce cuvinte îngrozitoare spune: „Pe ochiul care necinsteşte pe tatăl său şi dispreţuieşte pe mama sa să-l scobească corbii la pârâu”. Ce blestem îngrozitor… Şi toate lucrurile sunt aşa. Că-i binecuvântat de Dumnezeu copilul care-i ascultă pe părinţi – cum spune porunca lui Dumnezeu, a cincea. Căci, după porunca referitoare la Dumnezeu, vine porunca referitoare la părinţi, care zice: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să fii fericit şi să trăieşti multe zile pe pământ”. Mântuitorul Însuşi, în Cuvântul Domnului, spune: „E cea dintâi poruncă însoţită de o făgăduinţă”. Cine ascultă pe tatăl său şi cinsteşte pe mama sa va fi binecuvântat de Dumnezeu. Dar cine necinsteşte şi batjocoreşte pe părintele lui care i-a dat viaţă, mai ales dacă acest părinte e credincios, face un păcat de moarte, care nu va fi iertat nici pe pământ, nici sub el. Şi nu numai că nu va fi iertat sufletul său, dar va avea şi el parte de urmaşi blestemaţi, care-i vor face numai necaz. Păcatele părinţilor se răzbună asupra copiilor. Pentru că este scris: „Părinţii mănâncă aguridă şi la copii li se strepezesc dinţii”. [De asemenea] este scris: „Dacă sunteţi credincioşi, copiii voştri sunt sfinţi. Altfel, copiii voştri sunt necuraţi”. În urma păcatului totdeauna cresc copii necuraţi.

Părinţi, feriţi-vă de păcat. Iubiţi-L pe Dumnezeu înainte de a avea copii. Pentru că dacă-i cereţi de la Dumnezeu şi-i primiţi de la Dumnezeu atunci când trebuie să-i primiţi, în zilele rânduite pentru aceasta, şi vă feriţi, în zilele pe care trebuie să le închinaţi Domnului cu post şi rugăciune, de orice altceva, Dumnezeu, când trebuie să vină copiii, vă dă copii binecuvântaţi. Care vor fi copii ascultători, iubitori, răbdători, blânzi, buni. Altfel, de ce se nasc atâţia copii răi, nu numai handicapaţi: surzi, muţi, schilodiţi, rahitici… şi aşa mai departe? Ci şi copii răi, neascultători, derbedei, nesupuşi, nervoşi, îndărătnici. Toţi aceştia sunt concepuţi când părinţii trebuiau să se ocupe cu postul şi cu rugăciunea, ca să fie binecuvântaţi.

De ce avem atâtea nenorociri? Pentru că am uitat postul şi rugăciunea. Mântuitorul, în prima Evanghelie, în Matei, capitolele 5, 6 şi 7, când a vorbit pe Muntele Măslinilor, a spus (în capitolul 6) trei mari porunci: postul, rugăciunea şi milostenia. Astea toate trebuie să meargă împreună. Şi Domnul a spus că acestea sunt trei mari puteri care îl ajută pe cel credincios. Nu numai să biruie păcatul, dar şi să-şi realizeze o viaţă de sfinţenie. Mântuitorul a spus: „Dacă nu vă veţi întoarce la Dumnezeu şi nu vă veţi face ca un copilaş, cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia lui Dumnezeu”. Să nu vă înşelaţi.

Am spus la început de versetul care ne face atenţi: „Uitaţi-vă cu băgare de seamă la bunătatea şi la asprimea lui Dumnezeu”. Ferice de cine ascultă Cuvântul lui Dumnezeu şi primeşte haina de nuntă, ca să aibă drept la pomul vieţii şi să intre la ospăţul nunţii Mielului. Dar vai de cei care n-o primesc. Dacă e ferice de cel care ascultă, va fi vai de cei care n-ascultă. Momentul ascultării sau al neascultării este cel de acum.

Am dorit, participând la nunta aceasta, să adâncim în inimile noastre acest mare adevăr. Avem nevoie toţi de el. Toţi suntem invitaţi la nunta Mielului, dar toţi avem o obligaţie: să ne predăm Domnului şi să primim, la invitarea şi la intrarea în Lucrarea lui Dumnezeu, haina cea de nuntă: naşterea cea din nou.

„În păcat m-a zămislit mama mea”… Pentru [ştergerea] acestui păcat din naştere, păcatul strămoşesc, am căpătat noi, prin Botez, o naştere din nou. Dar ce-am făcut noi cu această naştere din nou după Botez? Am făcut ceea ce făcuse cel care s-a coborât din Ierusalim spre Ierihon. Prin Botez, noi am ajuns în starea cea aleasă de copii ai lui Dumnezeu, membri ai Bisericii Sale, în Ierusalimul ceresc. Dacă am fi rămas acolo, am fi fost fericiţi. Dar care dintre noi, când am ajuns să cunoaştem binele şi răul, n-am ales răul, în loc să alegem binele? Am făcut ca acela, că s-a coborât din Ierusalim spre Ierihon. Ce s-a întâmplat? A căzut între tâlhari. A trecut pe lângă el preotul, a trecut pe lângă el cântăreţul, au trecut pe lângă el toţi oamenii Templului. Dar şi ei mergeau tot în jos. Şi cine merge în jos nu-l poate ajuta pe cel căzut. Cine el însuşi cade din viaţa duhovnicească, cine merge în regres sufletesc, cine scade şi părăseşte starea cea sfântă a Ierusalimului şi coboară spre Ierihon totdeauna cade între tâlhari. Trebuie să vină cineva care urcă spre Ierusalim. Acesta a fost Samariteanul milostiv. El nu cobora. El urca. Nu te poate ajuta decât cel care suie spre Dumnezeu, cel care înaintează duhovniceşte, cel care merge spre Ierusalim.

De aceea pentru noi, care am căzut, a venit Domnul Iisus, Samariteanul milostiv. Şi, pentru noi, El a luat personificarea Oastei Domnului. Noi toţi mergeam spre prăpastie. Au trecut pe lângă noi preoţi, au trecut leviţi, au trecut cântăreţi, au trecut toţi… Dar şi ei mergeau tot în jos. Nu ne-au putut ajuta. A trebuit să vină Lucrarea lui Dumnezeu care ne înalţă sufleteşte şi care merge spre o stare sfântă, spre o înălţime duhovnicească. Aceasta ne-a ajutat. Şi noi am găsit în adunarea Domnului acel loc binecuvântat. A venit Domnul Iisus unde eram căzuţi în păcate: în nemulţumiri, în stricăciuni, în beţii, în desfrânare, în lăcomie, în răutate… Înjuram, beam, ne îmbătam. Toţi aceşti tâlhari ne-au prădat. Dar Domnul Iisus S-a îndurat de noi şi ne-a luat, ne-a urcat spre Ierusalim.

Care este acum, pentru noi, hanul în care ne-a adus Domnul şi ne-a încredinţat celor care erau acolo: „Îngrijeşte-l până voi veni Eu şi-ţi voi plăti”? Hanul acesta e adunarea. Domnul ne-a adus – pe toţi cei care eram căzuţi şi ne-a chemat la El – în adunarea aceasta. Fraţii noştri sunt puşi să îngrijească. Ei aici sunt mângâierea celor obosiţi. Aici este întărirea celor slabi. Aici e ridicarea celor căzuţi. Aici e înviorarea celor cu inima mâhnită. Aici e hanul Domnului, în care Domnul îi aduce pe cei pe care îi strânge de pe drumurile lumii. Şi îi binecuvântează pe fraţii noştri care ne îmbărbătează şi ne ţin până la venirea Domnului. Când va veni Domnul, să ne găsească în adunare. Samariteanul milostiv zice: „Să ai grijă de el şi când mă voi întoarce îţi voi plăti”. La venirea Domnului, va binecuvânta Domnul pe toţi fraţii noştri lucrători, pe păstorii adevăraţi ai Bisericii care-i îngrijesc pe cei scăpaţi din păcate şi care doresc să ajungă să-şi mântuiască sufletul în Ierusalim. Aşa consideraţi adunarea: hanul, locul de îngrijire şi de ospătare, şi de mângâiere (…). Ce am găsit în adunarea Domnului? N-am găsit noi mângâierea sufletului, întărire, îmbărbătare? N‑aveam pe nimeni, eram dispreţuiţi… dar în adunare am găsit aşa suflete frumoase! Cântările unde le-am găsit? Cântări care ne ung sufletul şi ne umezesc ochii… Unde am găsit rugăciuni, unde am găsit fraţi, unde am găsit Cuvânt de la Domnul atât de mângâietor ca în adunarea Domnului? Iubiţi adunarea! Apăraţi Lucrarea! Iubiţi pe fraţi. Nu vă vorbiţi de rău unii pe alţii. Ajutaţi pe fraţi, pentru că aveţi nevoie să fiţi ajutaţi. La vreme potrivită, Dumnezeu ne va ajuta.

Să iubim toate aceste lucruri şi să îngrijim de lucrurile Domnului. Iată în ce har minunat ne-a adus pe noi Lucrarea aceasta.

Unde se petreceau înainte nunţi ca acestea binecuvântate? Actul unirii, actul căsătoriei, care este actul cel mai important în viaţa unei familii – nu numai pentru cei doi, ci şi pentru cei care vor urma apoi, generaţii de-a rândul –, acest act binecuvântat trebuie să se petreacă sub ocrotirea şi sub binecuvântarea lui Dumnezeu. Că dacă porneşte rău, ce se alege bun nu numai de cei doi, dar şi de cei care vor urma? De ce sunt atâtea familii nenorocite, copii abandonaţi? Pline orfelinatele şi casele de corecţie, şi atâtea locuri nenorocite de copii nenorociţi… Din cauza că nu numai că n-a fost pregătită după voia lui Dumnezeu unirea acelor părinţi, dar n-a fost păstrată nici apoi în voia lui Dumnezeu căsnicia lor. Pe când, dacă cineva se uneşte în numele Domnului şi, la unirea lor, e o aşa cerească atmosferă ca aici, unde sunt binecuvântaţi de Domnul cu rugă­ciuni, cu sfaturi bune şi cu dragostea noastră, atunci desigur că Dumnezeu îi va binecuvânta şi în viitor.

Fiţi credincioşi, ca să puteţi avea şi primi de la Dumnezeu copii binecuvântaţi. Dacă i-aţi primit, creşteţi-i în frica şi în dragostea lui Dumnezeu. Şi, când vor ajunge şi ei zilele acestea, Dumnezeu îi va pregăti la fiecare tânăr o tânără binecuvântată; şi fiecărei tinere, un tânăr, un soţ binecuvântat. Şi părinţii vor fi fericiţi, şi fraţii vor fi fericiţi, şi Dumnezeu va fi fericit, şi îngerii vor fi fericiţi cu noi. Dar mai întâi noi înşine trebuie să ne primim chemarea şi să ne pregătim pentru ospăţul divin. Cel dintâi lucru pe care-l pregăteşte un om care-i chemat la nuntă este să se îngrijească să aibă nişte haine frumoase. Nimeni nu vine la nuntă îmbrăcat murdar. Aţi venit aici… cred, fiecare şi-a îmbrăcat cămaşa cea mai bună, costumul cel mai bun. Era şi normal, şi frumos. Şi-i bine. Dar când mergem în faţa Domnului cum ne pregătim noi?

Iată, au trecut sărbătorile Crăciunului. Cum ne-am înfăţişat înaintea Domnului? Cum am plecat de la ieslea lui Iisus cel Micuţ? Trei categorii au fost: Îngerii întâi. Îngerii au [cântat] cu bucurie şi s-au dus cu bucurie în cer. Păstorii au primit cu bucurie, au venit, L-au văzut pe Iisus Micuţ, s-au închinat şi au plecat bucuroşi. Magii au primit vestea, au venit şi s-au închinat, şi au plecat bucuroşi. Dar a fost şi Irod, care n-a primit cu bucurie vestea. Au fost soldaţii, care, în loc să se teamă de păcat, au tăiat copilaşi. Au fost mamele, care şi-au văzut copiii tăiaţi. Toţi aceştia s-au întors altfel de la sărbători. Cum ne-am întors noi de la sărbătorile Crăciunului? Ca magii, ca îngeraşii, ca păstorii sau ca Irod? S-au întors mulţi în felul acesta. Dacă am trăit după voia Domnului şi ne‑am purtat frumos, ne-am întors fericiţi. Dar dacă am făcut planuri urâte şi ne-am purtat murdar, ca Irod, ce răsplată să avem?

Vine vremea postului, vine vremea rugăciunii, vremea milosteniei. S-au aranjat înaintea sărbătorilor mari aceste zile de pregătire. Când cei care aşteptau sărbătorile se pregăteau cu post, cu rugăciune, cu milostenie, au primit sărbătoarea fericiţi şi au fost binecuvântaţi. Noi mai cunoaştem astăzi cele trei mari însuşiri sfinte şi mijloace de sfinţie: postul, rugăciunea, binefacerea? Aşa de puţin… De ce viaţa noastră duhovnicească, şi în familie, scade? De ce viaţa de adunare şi viaţa de societate scade? Pentru că am uitat postul, am uitat rugăciunea, am uitat binefacerea. Vă aduceţi aminte, părinţii noştri credincioşi nu cunoşteau multe, dar trăiau cu sfinţenie şi cu evlavie zilele acestea. Aşa aşteptau sărbătoarea Paştelui. Să ne îmbrăcăm şi noi în hainele luminii şi să aşteptăm aşa.

Dar vine dincolo de sărbătoarea Paştelui, poate mai devreme decât Paştele pe care-l aşteptăm, Nunta Mielului, care nu ştim nici unii dintre noi când va veni. Pentru aceasta să ne pregătim. Ferice de voi, cei care v-aţi pregătit! Care aţi pus legământ cu Domnul. Duceţi-l până la sfârşit! Aţi primit o haină nouă? Păstraţi-o curată! Domnul Iisus a spus: „De-acuma te-ai făcut sănătos; să nu mai păcătuieşti”. Să nu mai păcătuiţi. Iubiţi mai mult, rugaţi-vă mai mult, jertfiţi mai mult. Postul merge împreună cu rugăciunea şi cu milostenia. Fără milostenie, nici postul, nici rugăciunea nu ajută prea mult. Fără rugăciune, nici postul şi milostenia nu ajută prea mult. Fără post, nici rugăciunea, nici milostenia nu ajută prea mult. Astea sunt ca funia cea de aur împletită în trei. Merg împreună. Şi, dacă cineva vrea să câştige cu adevărat o viaţă de ascultare şi de credincioşie, trebuie să le împreuneze. Împărăţia lui Dumnezeu se ia cu năvală. Cine intră acolo? Cine dă năvală! Domnul Iisus a spus că vor fi mântuiţi prin credinţă. Cine? Cei care au credinţă.

Spunea cineva: „Pentru cine străluceşte luna noaptea, când toată lumea doarme?”. Pentru cel care nu doarme! Unul singur dacă e, pentru acela străluceşte. Pentru cine-i mântuirea lui Dumnezeu? Pentru acela care ascultă Cuvântul. Dacă numai unul este cel care ascultă, pentru el Dumnezeu pregăteşte mântuirea. Dacă o mie nu vor să asculte, [sunt] ca aceia care dorm noaptea: degeaba străluceşte luna pentru ei. Aşa şi cei care n-ascultă Cuvântul lui Dumnezeu: degeaba S-a jertfit Hristos pentru ei.

Daţi năvală! Grăbiţi-vă! Se poate întâmpla să se închidă foarte curând uşa. Noi aşteptăm Paştele, dar şi alţii, peste care a venit cutremurul, aşteptau Paştele. Mii de oameni au pierit într-o clipă. Alţii, peste care, după aceea, s-au prăbuşit munţii… munţi de noroi i-au acoperit. Şi ei aşteptau Paştele. Iată ce venea.

Noi ce aşteptăm? Şi pentru ce ne pregătim? Aşteptăm Paştele? Să ne pregătim. Aşteptăm necazul, aşteptăm moartea, aşteptăm suferinţa? Aşteptăm accidente, aşteptăm nenorociri? Şi pentru astea trebuie să ne pregătim.

Postul, rugăciunea şi binefacerea sunt mijlocul prin care ne putem pregăti şi să aşteptăm liniştiţi răsplata şi bucuria cerească a lui Dumnezeu, şi să aşteptăm liniştiţi plecarea în veşnicie. Vine ospăţul Nunţii Mielului! Cei care nu v‑aţi făcut rost de haină de nuntă faceţi-vă. Vine pe neaşteptate şi ferice de cei care vor avea drept să intre pe porţi în Cetate şi să slăvească pe Dumnezeu. Domnul Iisus să ne ajute ca toţi să fim atunci acolo. Şi, ca să fim atunci acolo, trebuie astăzi să ne dăm silinţa şi să facem acest lucru.

Cei care v-aţi predat Domnului, fiţi fericiţi, mergeţi mai departe. Cei care nu v-aţi predat încă Domnului, care nu v-aţi hotărât pentru Domnul, înseamnă că nu v-aţi făcut rost încă de haina de nuntă. Şi staţi în adunarea lui Dumnezeu şi Domnul controlează: „Prietene, cum ai intrat tu aici fără haină de nuntă?”. Te-ai predat tu Domnului, te-ai hotărât, ai pus tu legământ cu Dumnezeu, ca să poţi sta fericit în mijlocul adunării lui Dumnezeu, drept în faţa Domnului? Când te cercetează El, tu eşti gata? Dacă încă nu, Domnul să ne ajute. Şi ultima dată, când fraţii vor face chemarea, cei care simţiţi pe parcurs îndemnul Domnului, hotărâţi-vă pentru Domnul.

Noi ne bucurăm că putem să vă spunem că, în după-masa aceasta, am fost la nişte suflete. Două într-un loc şi două într-altul. Au primit Cuvântul Domnului şi aşa de frumos s-au predat Domnului acolo, în locul unde erau! Faceţi acest lucru toţi. Şi ce fericiţi s-au sculat, mulţumind lui Dumnezeu că acum sunt liniştiţi şi pot să aştepte în linişte plecarea la Domnul! Aşa să ne ajute Domnul să ne pregătim toţi. Şi, în Ziua cea Mare, când se va spune: „Iată Mirele, ieşiţi…”, să fim ca şi cele cinci fecioare, pe care să ne găsească Domnul arzând… Arzând în rugăciune, arzând în dragoste pentru Domnul, arzând de credinţă, arzând de dorinţa să facem bine, arzând de dragoste pentru Domnul şi pentru fraţi. Şi Domnul ne va ajuta şi vom fi fericiţi atunci. El să ne ajute la toţi.

De la nunta de astăzi, ţineţi minte aceste lucruri. Şi după ce vă duceţi acasă şi vă întindeţi în pat, mai gândiţi-vă zece minute la ce aţi auzit. Şi vă pregătiţi, pentru ca atunci când, pe neaşteptate, va veni şi, la miezul nopţii, se va striga (va fi o strigare mare!), să putem fi liniştiţi că noi avem un loc acolo şi avem o haină cu care vom fi primiţi.

Domnul să ne ajute pe toţi!

Slăvit să fie Domnul!

preluat din «Străngeţi fărâmăturile» vol. 5

Author: admin

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *