Câtă apă beți într-o zi?
În ultima vreme – când Domnul a rânduit să trec, în câte-o „vizită” pe la câte-un spital – îmi răsună în minte o întrebare şi un răspuns, venite din partea medicilor care m-au tratat: „Câtă apă beţi într-o zi?” „Cam între o jumătate şi un litru de apă”, răspundeam eu. „Este foarte puţină, domnule! – zicea medicul. Vă deshidrataţi! Organismul are mare nevoie de apă, ca să elimine toxinele pe care le acumulează din mâncare, din medicamente, din oboseală, stres şi din multe altele… Din lipsă de apă, organismul acumulează fel de fel de boli. Trebuie să beţi, zilnic, între 2, 5 şi 3 litri de apă”. Însă, cam nedumerit, am întrebat: „Doamnă/Domnule Doctor, cum să beau 3 litri de apă, dacă nu am sete?”… „Setea vine bând şi pofta de mâncare vine mâncând – a fost răspunsul medicului. La-nceput, beţi mai forţat, apoi, încet-încet, vine şi setea”.
De-aici, m-am dus cu mintea la apa cea duhovnicească despre care Părintele Iosif scrie în multe locuri. În cartea „Alte tâlcuiri la Evanghelii”, Părintele zice: „Şi sufletul îşi are setea lui şi apa lui. Această sete a sufletului nostru a cântat-o aşa de frumos Psalmistul David: Însetat-a de Tine sufletul meu de câte ori trupul meu rătăcea în pământ pustiu, neumblat şi fără de apă (Ps 62, 2, 3)… Sufletul nostru însetează după Dumnezeu. În ce chip doreşte cerbul spre izvoarele apelor, aşa doreşte sufletul meu spre Tine, Dumnezeule (Ps 41, 1).
Creştine! Simţi tu această sete a sufletului tău? Dacă o simţi, iată, îţi poţi adăpa sufletul în sute de feluri, din sute de izvoare şi fântâni. De câte ori împreuni mâinile, în semnul crucii, şi cazi în genunchi să te rogi, iată, ţi se deschide un izvor pentru sufletul tău. De câte ori deschizi Biblia să citeşti în ea, iată, ai o fântână cu apă vie şi cu adâncimi pe care tu, poate, nici nu le bănuieşti. În Psaltire, găseşti oricând apă de tămăduire pentru toate durerile sufletului tău…”
Însă această lipsă de sete sufletească eu o văd la mulţi dintre noi. Nu mai avem sete de-a cerceta Cuvântul Sf. Scripturi, de-a citi o carte sau o Foaie duhovnicească…
„Nu am timp să citesc!”, auzi pe câte unii. „Abia dacă reuşesc să citesc din «Iisus Biruitorul» ceva din ce spune Părintele Iosif sau fratele Traian şi, uneori, dacă mai citesc şi câte-un editorial. În rest, nu am timp!…” „Eu am renunţat, de mult timp, la «Iisus Biruitorul» – zicea altcineva -, că e prea des. Dacă ar fi o dată pe lună sau chiar o dată la două luni, poate m-aş abona. Am Biblia; şi e destul…” În concluzie, s-a pierdut nu numai setea de a citi cele duhovniceşti, ci s-a pierdut şi voinţa. S-a pierdut setea după rugăciune. S-a pierdut setea după Adunare. S-a pierdut setea de-a ne mai putea asculta unii pe alţii. S-a pierdut setea de unitate unii cu alţii. S-au acumulat atâtea „toxine” în sufletele noastre, pentru că nu mai avem nici voinţa să bem mai multă apă duhovnicească. Am ajuns parcă să avem inimi „deshidratate”, care nu mai simt setea, nevoia după apa cea vie. Sunt chiar şi adunări, „deshidratate”, „uscate” de lacrimi; sunt copii şi tineri, vârstnici şi bătrâni „deshidrataţi”, sufleteşte. La spital, medicii, dacă văd că totuşi bolnavul nu reuşeşte să bea lichid, ca să se hidrateze, îl ajută cu perfuzii. „Perfuziile” noastre pentru cei „deshidrataţi” – sufleteşte – sunt postul şi rugăciunea, „administrate” cu lacrimi. Am văzut de multe ori apeluri la rugăciune pentru cei care-ajung la câte-o boală grea, trupeşte. Şi e un lucru măreţ să ne unim în rugăciune pentru cei bolnavi. Dar, mirarea mea este că nu prea am văzut să se mobilizeze grupuri de fraţi şi surori, să se unească în rugăciune pentru cineva care este greu bolnav, sufleteşte. Sunt chiar şi copii de-ai noştri care zac, chinuindu-se în patima alcoolului sau a drogurilor, a jocurilor de noroc ori al altor patimi. Şi, în loc să simţim durerea lor, mai degrabă, îi judecăm şi-i îndepărtăm. Şi-i acuzăm şi pe părinţi că n-au fost în stare să-şi crească copilul/copiii. Aceste suflete greu bolnave, „deshidratate”, uscate, au nevoie de „perfuziile” noastre, adică de rugăciuni cu lacrimi. Nu de rugăciuni uscate! Câte din rugăciunile noastre particulare sau cele din adunări mai sunt stropite cu lacrimi, aşa cum erau ale înaintaşilor noştri?
Iubite cititor, tu câtă „apă” bei într-o zi? Cât citeşti? Cât te rogi pentru cei aflaţi în grele patimi? Câtă părtăşie ai cu fraţii, cu Adunarea, cu Biserica? Încearcă să bei cât mai multă „apă”… „Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea” (Ioan 7, 37b).
Abonează-te pentru a avea acces
Citești mai multe din acest conținut dacă te abonezi azi.
