Aceasta este cântarea de căinţă pe care israelitenii au cântat-o după ce Ierusalimul a fost dărâmat şi ei au fost duşi în robia Babilonului. „La râul Vavilonului, acolo am şezut şi am plâns când ne-am adus noi aminte de Sion. În sălcii, în mijlocul lor, am spânzurat organele noastre. Căci acolo ne-au întrebat pe noi cei ce ne-au robit pe noi: «Cântaţi-ne nouă din cântările Sionului». Cum vom cânta cântarea Domnului în pământ străin? De te voi uita, Ierusalime, uitată să fie dreapta mea” (Ps 136).
Dar căinţa din cântarea aceasta se potriveşte tot atât de bine şi pentru viaţa noastră ca şi pentru a israelitenilor. Pentru greşeala lui Adam – şi a noastră – şi noi trăim exilaţi în Babilonul acestei lumi. Şi noi trăim într-un „pământ străin”. Suntem străini şi călători în acest pământ (Evr 11, 13). Patria noastră cea adevărată este sus în cer; este locul cel frumos pe care l-a pierdut Adam.
După Patria aceasta trebuie să suspinăm şi noi şi să dorim şi noi, trăind în Babilonul acestei lumi. Viaţa noastră trebuie să fie o viaţă de plângere şi căinţă nu numai pe timpul postului, ci totdeauna, pentru că şi noi trăim exilaţi într-un „pământ străin”.
Purtarea israelitenilor în robie ne este aici de o adâncă învăţătură despre cum trebuie să trăim şi noi în mijlocul acestei lumi. Babilonul unde au fost duşi ei în robie era o cetate vestită; mai mare şi mai frumoasă decât Londra sau Parisul de azi. Şi era plină cetatea aceasta de toate desfătările şi plăcerile lumii. Decăderea şi stricăciunile Babilonului ajunseseră de faimă în toată lumea. Babilonul era o icoană a desfătărilor şi păcatelor. Era icoana împărăţiei şi puterii diavolului; „desfrânata cea mare, mama spurcăciunilor pământului” (Apoc 17).
Israelitenii, ajungând în acest Babilon, erau într-o primejdie de robie mai mare decât cea care-i adusese cu mâinile legate la spate. Babilonul era, pentru ei, o primejdie de decădere sufletească. Dar ei s-au ferit de stricăciunile şi răutăţile Babilonului. În vreme ce Babilonul vuia de petreceri şi desfătări, israelitenii se retrăgeau în locuri tăcute, sub umbra sălciilor plângătoare, unde îşi plângeau Sionul lor şi ţara lor cea pierdută. Batjocoritorii din Babilon cereau să audă cântările lor: „Cântaţi nouă cântările Sionului”. Şi, desigur, îi îmbiau să ia parte şi la desfătările lor, dar israelitenii refuzau orice amestec cu desfătările Babilonului. Gândul lor era veşnic la Ierusalimul lor. „De te voi uita, Ierusalime, uitată să fie dreapta mea”. „Începutul veseliei” lor era aducerea aminte de patria lor.
Şi noi trăim într-un Babilon plin de desfătările şi deşertăciunile cele lumeşti. Îndeosebi lumea de azi este cu adevărat un uriaş Babilon ce vuieşte de toate stricăciunile pământului. Noi trebuie să ne petrecem viaţa – ca şi israelitenii – afară de vuietul acestui Babilon. Nici o legătură să n-avem cu Babilonul, cu duhul cel rău al acestei lumi.
Noi trebuie să-i plângem pe cei ce se pierd în vuietul şi stricăciunile acestui Babilon şi să ne ferim de amestecul cu el.
Viaţa noastră trebuie sa fie o viaţă de neîncetată căinţă pentru păcatele noastre şi de ferire de duhul acestei lumi. Ca şi israelitenii, noi trebuie să ne retragem din vuietul Babilonului şi „să ne veselim” neîncetat cu aducerea aminte de Patria cea adevărată.
E timpul postului, e timpul căinţei. Dar această căinţă ne trebuie şi după ce s-a gătat postul. Căinţa nu înseamnă a ieşi pe timp de 40 de zile din „Babilon” şi apoi – la Paşti – iar a intra în el, ci înseamnă a petrece de-a pururi despărţiţi de duhul cel rău al acestei lumi.
„De te voi uita, Ierusalime, uitată să fie dreapta mea.” O Doamne, cum aş putea să uit bunătăţile şi darurile Tale? O, Ierusalime, cum aş putea uita eu Golgota din mijlocul tău? Cum aş putea uita că Fiul lui Dumnezeu a murit pentru mine, pentru păcatele mele şi mântuirea mea? O, nu, nu, eu nu te voi uita, Ierusalime, niciodată şi nici o clipă.
«Oastea Domnului» nr. 15 / 6 apr. 1930, p. 1
Alte tâlcuiri la Evanghelii ale Părintelui Iosif Trifa
Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2016
