Mi-ai cântat cu glas de lacrimi, legănându-mă alene,
alinându-mi cu-al tău cântec lacrima ivită-n gene.
Şi mi-ai plâns înfiorată cântecele duioşiei,
de-ai trezit în al meu suflet, cald, fiorul armoniei.
Mi-ai citit în ceasuri sfinte din Cazanii şi Scriptură,
a lui Dumnezeu iubire ele-n inimă-mi crescură.
În singurătatea serii, luminat de raza lunii,
m-ai făcut să simt puterea şi odihna rugăciunii.
De durerea altor inimi te-am văzut plângând pe tine
şi de-atuncea port durerea altora şi eu în mine.
Pentru adevăr întruna te-am văzut fără de teamă
şi de-atunci ştiu c-adevărul e curaj şi luptă, mamă.
…A trecut în urmă vremea şi-ntr-o toamnă grea, târzie,
m-a răpit de lângă tine lumea largă şi pustie.
Ai vărsat atunci, amare, mii de lacrimi în năframă
şi cu inima zdrobită m-ai pierdut în zare, mamă.
Mult umblai de-atunci prin lume, multe ochii mei văzură,
multe şoapte mă chemară, multe vânturi mă bătură,
dar, din mii de lucruri scumpe de fiinţe şi de nume,
tu-mi rămâi mereu fiinţa cea mai mult iubită-n lume.
…Astăzi tot străin şi singur, şi departe sunt de casă,
dar sunt fericit, măicuţă, c-azi şi tu eşti credincioasă.
Şi că ştiu c-odată-n ceruri, unde nu mai sunt suspine,
fericit voi fi-mpreună, printre cei iubiţi, cu tine.
Dumnezeu să-ţi dăruiască, scumpă mamă, mângâiere,
mâna Lui să-ţi şteargă ochii de-orice lacrimi de durere.
Să-ţi văd chipul totdeauna luminat de bucurie,
cea mai fericită mamă, Doamne, mama mea să fie.
TRAIAN DORZ din ”Cântările Dintâi”, ediţia a II-a
Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2014
